INTERVIU CU VLADIMIR TISMĂNEANU ÎN BALTIC WORLDS

ANDI MIHALACHE, ADRIAN CIOFLÂNCĂ (COORDONATORI), ISTORIA RECENTĂ ALTFEL. REPERE CULTURALE, IAȘI, EDITURA UNIVERSITĂȚII AL. I. CUZA, 2013

FIUL ÎMPOTRIVA TATĂLUI

Iată o scrisoare de tristă amintire, publicată în Scânteia din 2 martie 1945 de Nicolae N. Rădescu împotriva tatălui său, Generalul Nicolae Rădescu, pe atunci prim-ministru. Tocmai avusese loc manifestația FND din Piața Palatului Regal, în timpul căreia s-a tras (nu se știe dacă au tras autoritățile sau a fost o diversiune), iar a doua zi Scânteia titra, sub semnătura lui Silviu Brucan, despre  "Călăul Rădescu". Campania de presă agresivă împotriva Guvernului a grăbit căderea lui Rădescu și instalarea guvernului pro-comunist al lui Petru Groza. Scrisoarea fiului lui Rădescu a avut un puternic efect emoțional, spun memoriile din epocă, și a contribuit într-un fel la prăbușirea autorității ultimului guvern democratic al României de atunci. Nicolae N. Rădescu s-a făcut ulterior securist - colega Oana Demetriade de la CNSAS a prezentat recent o comunicare despre biografia profesională a acestui controversat personaj. Pe mine mă interesează altceva: cum a devenit fiul lui Rădescu exemplu de comportament politic utilizat propagandistic pentru a detașa ideologic părinții de copii în anii 40-50. Lui Annie Bentoiu, de exemplu, fiică a unui țărănist, i s-a cerut, când a candidat la un post de dactilografă, să-și renege clasa din care face parte asemeni fiului lui Rădescu. Bentoiu ne asigură că Rădescu-fiul era o figură detestată în lumea bună a Bucureștiului de atunci. Dar impact a avut cazul lui, fiind utilizat ca o versiune românească a modelului sovietic Pavlik Morozov, fiul care și-a denunțat tatăl. Documentele UTM înregistrează destule cazuri în care fiii s-au dezis de părinți în timpul colectivizării și naționalizării. Iată un subiect interesant și necercetat - relația dintre părinți și copii în perioada stalinistă.       

CONFERINȚA NAȚIONALĂ "COMUNISMUL ROMÂNESC"

PE CONTRIBUTORS

Mostenirea nespusa a lui 1989

Adrian Cioflanca decembrie 28, 2012 Analize, Cultura, Media / Tech, Opinie, Societate/Life
15 comentarii 2,829 Vizualizari

 

Peisajul dezbaterilor publice de la noi din fiecare decembrie despre revoluția din 1989 este, cel mai adesea, dezolant. Frapează lipsa de noutate a abordărilor și apetitul pentru senzațional. Sunt reîncălzite iarăși și iarăși teorii fanteziste despre conspirații, agenți secreți, teroriști, pe care nu le poate verifica nimeni, dar sunt colportate vesel de personaje de toate felurile, multe cu aură de „specialiști”. Dau interviuri cu aer afectat, ca după un travaliu de ani în șir în arhive speciale și întâlniri privilegiate cu „personaje cheie” din timpul evenimentelor din 1989. Or, dacă te uiți atent, în spatele teoriilor lor nu se găsește mai nimic (nici studiu aprofundat, nici acces la documente, nici reflecție teoretică).

Expertiza imposturii

Oare care o fi mecanismul – mă tot întreb și sunt sigur că o fac mulți alții – după care se face selecția „formatorilor de opinie” și „specialiștilor” de pe micul ecran? Subiectul merită, firește, o tratare separată, dar, pe scurt, pare mai degrabă o contraselecție care este una din sursele răului pe care îl trăim. Televiziunea a ajuns să fabrice (pseudo)elite, construind (sau distrugând) reputații, consacrând vedete bune la toate. Azi îți vorbesc despre revoluție, mâine despre asasinatele politice din secolele XIX / XX, pot face oricând o digresiune despre comunismul interbelic sau despre monarhiile Europei, ca să continue cu o prezentare tehnică a sistemelor electorale și o psihanaliză a lui Traian Băsescu. O fac doct, arogant, șmecherește și mai mereu agresiv. În mod normal, acești spindoctors ar fi demni de comedii ale imposturii, dar ei ajung de fapt foarte puternici: influențează oameni, fac opinie publică pe post de autorități epistemice, interferează cu cariere politice și academice sau își construiesc pentru ei cariere și averi din nimic. După care te lovești de ei peste tot ca de o obsesie.

Închid paranteza și mă întorc la 1989. Ideea este că prea puțin din progresul intelectual pe tema revoluțiilor din 1989 a fost asimilat în dezbaterile publice. Armata de spindoctors și cei care filtrează tematic emisiunile TV proiectează propria inepție asupra audienței, presupunând că oamenii nu pot pricepe decât explicații tâmpe sau teorii spectaculoase și neverosimile. Or între timp, s-au scris cărți serioase și groase despre căderea comunismului. S-au organizat conferințe cu scholars de prim rang și s-au iscat dezbateri captivante. S-au acumulat informații, documente, mărturii și reflecții care fac lucrurile mai clare decât erau acum 10-15 ani. Or tot acest efort sofisticat nu prea a lăsat urme în felul în care oamenii obișnuiesc să vorbească despre 1989.

Cărțile despre 1989 din ultimii ani

Să luăm doar câteva din cărțile apărute în ultimii ani. Archie Brown a publicat o lucrare monumentală despre The Rise and Fall of Communism (Londra, 2010) în care face un inventar critic al teoriilor privind căderea comunismului. Atractiva istorie factuală a revoluțiilor est-europene semnată de Victor Sebestyen a fost tradusă imediat în limba română (1989. Prăbușirea imperiului sovietic, București, 2009).  IICCMER-ul de pe vremea mandatului lui Vladimir Tismăneanu a susținut traducerea provocatoarei cărți a lui Stephen Kotkin Societatea necivilă. Anul 1989: implozia structurilor comuniste (București, 2010). Dragoș Petrescu și-a dezvoltat și publicat lucrarea de doctorat sub forma unei cărți masive cu titlul Explaining the Romanian Revolution of 1989. Culture, Structure and Contingency (București, 2010). Tot în 2010, Adrian Pop a publicat Originile și tipologiile revoluțiilor est-europene. Cosmin Budeancă și Florentin Olteanu au adunat în volum lucrările unei conferințe organizate în 2009: Sfârșitul regimurilor comuniste. Cauze, desfășurare, consecințe (Cluj, 2011). O altă conferință importantă a fost organizată la Iași și probabil se va concretiza într-un volum.

În fine, de puțină vreme a fost publicat volumul The End and The Beginning. The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History, editat de Vladimir Tismăneanu și Bogdan C. Iacob.

Atrag atenția îndeosebi asupra acestui ultim volum, care reunește câteva din numele de primă autoritate din lume specializate în istoria și prăbușirea comunismului. Cartea cuprinde materiale prezentate la o conferință organizată în 2009 de Institutul Cultural Român, condus de H.R. Patapievici, în colaborare cu University of Maryland, locul unde predă Vladimir Tismăneanu. Cum probabil sunteți la curent cu mizeriile colportate între timp la adresa celor doi, puteți evalua rezultatul proiectului consultând cartea – o culegere extrem de utilă de studii care aduc la zi analiza revoluțiilor din 1989. Este un exemplu de inserție inteligentă a problematicii românești în dezbaterile internaționale.

Minimalismul cognitiv

Este adevărat, pe de altă parte, că în cazul revoluției din România lucruri elementare nu sunt încă lămurite până într-acolo încât să obțină consens public sau măcar să devină opinie majoritară. Să luăm de exemplu întrebarea obsesională „Cine a tras în noi după 22?”. Într-un sondaj CSOP-IICCMER realizat în 2011, 48% cred că Securitatea, 37% – Armata, 14% – teroriștii, 6% – Frontul Salvării Naționale, iar 25% spun că nu știu sau nu îi interesează. Așadar, ceață totală. Oamenii nici măcar nu mai sunt toți siguri că schimbarea din 1989 a fost bună: 44% spun că prăbușirea comunismului a fost benefică, dar 34% cred că a fost în dauna României, iar 22% nu știu sau nu se pronunță. Nostalgia a atins iată până și anul-tabu 1989, care era până de curând furnizor prin excelență de trecut utilizabil.

Incertitudinea vine din faptul că autoritățile nu și-au făcut datoria până la capăt pentru a reconstitui „ce s-a întâmplat cu adevărat” în 1989, dar și din cauza așteptărilor prost plasate. Hegemonia teoriilor conspiraționiste în explicarea lui 1989 face ca oamenii să aștepte lămurirea dilemei ca într-un roman polițist, prin dezvăluiri spectaculoase și devoalarea unor elemente cheie necunoscute până acum. Mulți speră la destăinuirea cauzei ultime care a stat la originea Big Bang-ului revoluționar. Or, cu asemenea așteptări moniste, publicul nu va fi niciodată mulțumit, iar „adevărul” spectaculos nu va fi spus niciodată pentru simplul motiv că el nu există. Aceasta în sensul că nu există o singură cauză a revoluțiilor din 1989 – lucrurile nu pot fi atât de simple. Ca în cazul multor altor episoade controversate din istoria noastră este utilizat un soi de minimalism cognitiv („cognitive miserliness” – zgârcenie cognitivă): se încearcă explicarea unor fenomene complexe cu mijloace intelectuale reduse.

Revoluția nu este un bloc

O altă sursă a neînțelegerilor vine din aceea că anului 1989 i se caută o semnificație unică, exclusivistă. Pentru unii, a fost momentul triumfului fără drept de apel al democrației liberale de tip occidental. Pentru alții, a fost un joc al aparențelor care a respectat ritualul revoluționar doar pentru a disimula o lovitură de stat prin care eșaloane din PCR s-au păstrat la putere.

Or, o știm din scrierile lui François Furet despre 1789, revoluția nu este un bloc. Jeffrey Isaac și Vladimir Tismăneanu spun la rându-le că 1989 nu are o singură semnificație. Eric Hobsbawm a arătat convingător că din revoluția de la 1789 s-au desprins nu unul, ci mai multe modele politice: cel liberal-democrat, cel radical-democrat și cel socialist. La fel, 1989 nu este doar momentul adamic al restaurării democrației liberale. Aceasta este, fără îndoială, cea mai importantă consecință a revoluției și cea pe care o prețuim cel mai mult, dar nu singura.

Revoluția din 1989 a fost „non-utopică”, arătându-se „în mod programatic sceptică față de toate planurile ideologice de inginerie socială” (V. Tismăneanu). A însemnat negarea structurală a comunismului, dar nu s-a făcut prin afirmarea drastică a unei alternative ideologice. A promovat un fel de politică a porților deschise, iar efectul pervers a fost că laolaltă cu democrația liberală și diferite doctrine și organizații democratice s-au întors în cetate și curentele extremiste proscrise, în special cele care se legitimau ca anticomuniste.

Anticomunisme

Trebuie spus repede: au existat mai multe forme de anticomunism, democratice și nedemocratice. Pe partea democratică, anticomunismul a inspirat principalele forțe politice de centru-dreapta din România postcomunistă și ne-a ajutat să ținem cursul democratizării și direcția pro-occidentală. Să nu uităm apoi că și partidele de centru-stânga și-au extras o mare parte din legitimitate din momentul 1989, exploatând ideea revoluționară cu ocazia fiecărei revolte sociale, de la mineriade la greve și proteste din stradă.

Pe partea nedemocratică, a fost resuscitat anticomunismul interbelic. Pentru cei care nu știu, este de menționat că discursul anticomunist a fost pretext, între cele două războaie, pentru suspendarea temporară a unor mecanisme ale statului de drept, permițând excese ale autorităților împotriva unor categorii de cetățeni identificate ca amenințări. Lucrurilor au luat-o cu totul razna în timpul dictaturilor – carlistă, legionară și antonesciană – și mai ales după intrarea României în războiul împotriva Uniunii Sovietice alături de Germania nazistă, când anticomunismul ca pandant al antisemitismului a ajutat la raționalizarea masacrării evreilor.

Apoi, pentru că în perioada comunistă măsurile de defascizare (mergând de la epurarea instituțiilor statului până la penalizarea  militanților extremiști și a criminalilor de război) au fost combinate indescomponibil cu represiunea politică totalitară, legionarii, cuziștii, antonescienii și-au format propriile martirologii, exploatate intens după 1989 de pe poziția de victime. Anticomunismul a intrat astfel în compoziția diferitelor orientări radicale postcomuniste, culminând cu neo-legionarismul (ocupând o nișă) și naționalismul etnicist (mult mai răspândit, transpartinic).

Violența justificată

Așadar, din 1989 izvorăște nu doar democrația liberală. Turbulențele mai vechi sau mai noi ale statului democratic postcomunist arată că nu asistăm la un marș triumfal al ideilor democratice și statului de drept, ci la o aproape continuă negociere a drumului de urmat. Unul din mesajele lui 1989 este acesta: totul este posibil.

Pe lângă cele spuse, schițez aici alte câteva din semnificațiile lui 1989 mai puțin discutate și mai puțin flatante.

Deși sloganul strigat insistent în 1989 „Fără violență!” ne-a asemănat cu celelalte mișcări revoluționare din Europa de Est, în fapt revoluția din România a fost cea mai violentă din regiune. Și nu mă refer doar la faptul că s-a tras în neștire și au murit foarte mulți oameni. Adevărul trist este că cele mai multe victime au căzut din „friendly fire”, din nebunia care a făcut ca toți posesorii de arme să tragă în tot ce mișcă. Acest lucru a fost documentat de procurorul Dan Voinea și de alții care au avut acces la documentele revoluției. Eroizarea postumă a celor mai multor victime este doar o formă de a da sens unor morți absurde.

Dincolo de asta, furia împotriva activiștilor și securiștilor și psihoza „teroriștilor” au produs scene îngrozitoare de violență interpersonală și vânători de vrăjitoare. Recitiți povestea masacrării USLA-șilor în 24 decembrie 1989, cu scenele incredibile de profanare a cadavrelor identificate ca fiind ale unor teroriști, în care au fost implicați oameni obișnuiți. (Apropo, în România există o lungă tradiție a violenței împotriva cadavrelor insuficient cercetată până acum.) Revedeți înregistrările și mărturiile în care simple bănuieli pornind de la detalii fizionomice și vestimentare au făcut ca oameni nevinovați să fie bătuți teribil.

Lucrurile s-au repetat în timpul mineriadelor, doar că țintele au fost diferite. Dacă este să ne uităm în urmă, la alte episoade de violență colectivă, pogromul de la Iași s-a produs tot ca urmare a unei psihoze în care au fost implicate autorități armate pornite la vânătoare de „teroriști”. Cultura politică românească permite o raționalizare a violenței politice în detrimentul ideii de legalitate, care ar trebui chestionată mai mult în dezbaterile publice. Farsa judiciară prin care cuplul Ceaușescu a fost „judecat” (și șirul de pângăriri care au urmat) constituie cel mai bun simbol în acest sens, dar este doar vârful aisbergului.

Mitul revoluției

Cultura română modernă valorizează ideea de revoluție, iar 1989 a venit să adauge prestigiu mitului revoluției. Mai departe, cu ocazia fiecărui protest în stradă s-a făcut abuz de prestigiu, modelul revoluționar fiind invocat pentru a justifica tot felul de mișcări antiguvernamentale sau antisistem.  La fel, s-a făcut abuz de discursul antidictatorial și iconografia antitiranică a revoluției, fiecare din președinții și premierii postcomuniști fiind vizați la un moment dat de mesajele antitotalitare și, la extrem, chiar de scenarii tiranicide. Mă opresc doar la un exemplu recent. Probabil se vor face lucrări de disertație sau doctorat pe tema protestelor din 2012. Se va vedea atunci cât de des a fost invocat 1989, cum s-a făcut abuz de discursul antidictatorial, de incitările publice la violență și la mișcarea antisistem.

Pe scurt, există o mare fascinație față de schimbarea politică violentă, disruptivă, în afara cadrelor constituționale.

Încă și mai tare fascinează acțiunea refondatoare. Fiecare schimbare de președinte sau de guvern este văzută ca o schimbare de regim în care multe trebuie dărâmate și reconstruite de la zero. Fiecare forță politică victorioasă în alegeri visează la modificarea Constituției, reconfigurarea sistemului electoral, întoarcerea pe dos a legilor date de antecesori, înlocuirea aparatului birocratic și, pe ansamblu, aspiră la câștigarea statutului de ctitor, de (re)fondator. Ideea de reparație, de reglaj fin, de schimbare graduală și de moderație nu interesează pe multă lume.

Povestea care ne interesează

Așadar, pe porțile deschise în 1989 a intrat nu doar democrația liberală. Au mai apărut în scenă extremismul și naționalismul etnicist (care explică violențele de la Târgu Mureș, tratate adesea ca un „accident”), cultul violenței justificate, psihoza împotriva dușmanilor invizibili, abuzul de discurs antitiranic și fascinația față de schimbarea revoluționară, fantasmele refondatoare și disprețul față de moderație. Evident, nu 1989 este cauza tuturor acestora, ci mai degradă conjunctura care le-a făcut posibile. Și le-a stimulat pe unele dintre ele.

G. M. Tamás spunea mai demult că nu știm să ne folosim îndeajuns de trecutul utilizabil al lui 1989. Așa este. Prea avem jelanii despre conspirații și mistere în fiecare decembrie. Pe de altă parte, nici dacă refuzăm la nesfârșit să privim partea gri a revoluției și a fascinației pentru ideea revoluționară nu vom ajunge departe.

Mitul revoluționar creditează ruptura în detrimentul construcției. Revoluțiile nu greșesc diagnosticul, dar, ne spune Edmund Burke, se remarcă prin proasta folosire a remediilor.

Democrația este o poveste despre construcție și continuitate, nu despre rupturi violente. O poveste despre gradualism, moderație și încredere. Despre instituții și stat de drept. Nu despre fantasme radicale și refondatoare.

Scrisoare deschisă din partea membrilor fostului Consiliu Științific al IICCMER (aprilie 2010 – mai 2012) pentru susținerea fostei conduceri a institutului 

Profesorul Vladimir Tismăneanu și colegii săi ne-au informat asupra comunicatului de presă al Corpului de Control al Primului Ministru și asupra acuzațiilor grave pe care această instituție le-a făcut privind administrarea fondurilor de la bugetul de stat de către fosta conducere a IICCMER. Reprezentanții fostului Comitet Director ne-au pus la dispoziție răspunsul lor la acuzațiile formulate de către Corpul de Control.

Suntem profund îngrijorați de faptul că Profesorului Tismăneanu și colegilor săi nu li s-au adus la cunoștință oficial acuzațiile din partea guvernului înainte de publicarea în mass-media a rezultatelor auditului respectiv, în data de 2 decembrie 2012.

Suntem totodată extrem de preocupați că, în pofida faptului că raportul și comunicatul guvernamental ating numeroase chestiuni ce țin de activitatea științifică din cadrul IICCMER în perioada amintită, reprezentații Corpului de Control nu au considerat necesar să contacteze în prealabil pe membrii fostului Consiliu Științific.

Dorim să accentuăm că suntem alarmați de modul în care o instituție guvernamentală a fost folosită pentru declanșarea unei campanii publice împotriva unor personalități științifice recunoscute atât pe plan național cât și internațional.

Condamnăm orice încercare de a discredita meritele acestui institut de cercetare care a avut realizări excepționale atât pentru științele sociale din România, cât și în domeniul analizei regimului comunist din această țară.

Respingem cu hotărâre orice încercare de politizare a activității IICCMER.   

Colaborarea noastră cu fosta conducere a IICCMER a fost exemplară. Suntem convinși că, între aprilie 2010 și ai 2012, institutul și-a îndeplinit pe deplin, în condițiile legale și economice date, mandatul așa cum a fost formulat în legislația pe baza căruia a funcționat.

Suntem șocați de orice  încercare de a denigra și calomnia activitatea fostei conduceri a IICCMER de către persoane care nu au nicio calificare științifică și profesională în studiul regimurilor comuniste.

Nu în ultimul rând, condamnăm fără ezitare campaniile de defăimare împotriva Profesorului Vladimir Tismăneanu, una dintre cele mai respectate personalități internaționale în domeniul studierii comunismului și post-comunismului.

În concluzie, dorim să ne exprimăm susținerea totală pentru fosta conducere a IICCMER.

Semnează:
Mihnea Berindei (Institut des Sciences Sociales du Politique/CNRS)
Maria Bucur (Indiana University, Bloomington)
Dorin Dobrincu (Universitatea Al. I. Cuza din Iași)
Tom Gallagher (University of Bradford, UK)
Paul Hollander (University of Massachusetts at Amherst)
Anna Kaminsky (Stiftung zur Aufarbeitung der SED-Diktatur)
Mark Kramer (Harvard University)
Bogdan Murgescu (Universitatea din București)
Janos Rainer (Institute 1956, Ungaria)
Jacques Rupnik (Sciences-Po, Fondation nationale des Sciences politiques, Paris)
Levente Salat (Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj)
Lavinia Stan (St. Francisc Xavier University, Canada)
Toți membrii fostului Consiliu Științific au fost contactați. Din motive obiective, unii nu au putut răspunde până în acest moment, dar o vor face în cel mai scurt timp.

Open Letter from members of IICCMER’s Scientific Council (April 2010-May 2012)

in support of the former leadership of the Institute

Professor Vladimir Tismaneanu and his colleagues informed us that the Auditing Commission of the Prime Minister has issued a press release in which it formulated grave allegations pertaining to management of public funds against the former leadership of IICCMER.  Representatives of the latter presented to us their reply to these allegations.

We are particularly disturbed that neither Professor Tismaneanu, nor his colleagues were informed about these charges before the Government document reached the mass-media on December 2, 2012. We are disturbed that, in spite of the fact that the Government’s Report speaks about substantive professional issues as well, none of the members of the Scientific Council was approached by the Government’s representatives to discuss these issues.

We express our utmost concern regarding the use of governmental institutions for public campaigns that target respected scholars, appreciated both internationally and nationally.

We deplore the attempts to question the merits of a research institution that has an outstanding record of service to the profession and to the field of analyzing the communist regime in Romania. We reject any politicization of the activity of IICCMER.

Our collaboration with the former leadership of IICCMER was exemplary and we believe that, between April 2010 and May 2012, the institute fully and comprehensively fulfilled its mandate.

We are worried regarding any tendencies to dismiss and besmirch the activity of the former leadership by individuals and institutions with no scholarly credentials in the study of communist regimes.

Last but not least, we condemn the mudslinging campaign against Professor Vladimir Tismaneanu, one of the most respected international scholars in the field of communist and post-communist studies.

In conclusion, we wish to express our full support for the former leadership of IICCMER.

Signatories:

Mihnea Berindei (Institut des Sciences Sociales du Politique/CNRS)

Maria Bucur (Indiana University, Bloomington)

Dorin Dobrincu (Universitatea Al. I. Cuza din Iași)

Tom Gallagher (University of Bradford, UK)

Paul Hollander (University of Massachusetts at Amherst)

Anna Kaminsky (Stiftung zur Aufarbeitung der SED-Diktatur)

Mark Kramer (Harvard University)

Bogdan Murgescu (Universitatea din București)

Janos Rainer (Institute 1956, Ungaria)

Jacques Rupnik (Sciences-Po, Fondation nationale des Sciences politiques, Paris)

Levente Salat (Universitatea Babes-Bolyai din Cluj)

Lavinia Stan (St. Xavier University, Canada)

All the members of the former Scientific Council were contacted. Because of objective reasons some of them have not replied yet to the present letter, but we believe they will be able  to do so – IICCMER’s former leadership.

DREPT LA REPLICĂ LA UN COMUNICAT AL GUVERNULUI

Comunicat de Presă din partea fostei conduceri a IICCMER

Comunicatul Corpului de Control al Primului Ministru (CC al PM) reprezintă o denaturare flagrantă a activității conducerii IICCMER în perioada martie 2010-mai 2012.

Conducerea IICCMER respinge toate acuzațiile reprezentaților acestei instituții considerând că acestea sunt o manevra de calomniere și denaturare a activității profesorilor Vladimir Tismăneanu și Ioan Stanomir, în calitate de Președinte al Consiliului Științific (CS) respectiv Președinte Executiv, precum și a membrilor Comitetului Director al IICCMER în perioada amintită.  

Deși, conform propriilor noastre informații, Raportul Corpului de Control al PM a fost finalizat cel puțin acum doua luni (fără ca el să fie pus la dispoziția noastră în pofida solicitărilor pe baza legii privind accesul la informația publică), el a făcut public doar in aceste zile, îndreptățindu-ne să credem că este vorba de o instrumentare politic în moment de apogeu al campaniei electorale. Toate acţiunile la care face referire acest document şi raportul pe care îl invocă au fost realizate în îndeplinirea obiectivelor legale ale IICCMER.

CC al PM transforma activitatea științifică desfășurată în perioada martie 2010 – mai 2012 în infracțiune penală.

Comunicatul conține minciuni flagrante după cum urmează:

1. Precum în toate instituțiile cu profil științific și cultural, alocarea sumelor în IICCMER s-a făcut pe bază de proiecte aprobate de Comitetul Director al institutului. La fel a procedat conducerea IICCMER și în cazul deplasării în România a membrilor Consiliului Științific, aplicând o recomandare din aprilie 2010 a SGG (invocată de CC al PM), conform căreia decontarea cheltuielilor pentru întrunirea Consiliului Științific al IICCMER să nu se facă din articolul bugetar deplasări. În consecință, conducerea IICCMER a decis realizarea unor proiecte care să implice membrii Consiliului Științific și care să ofere totodată ocazia consultării simultane a acestora legat de planul de activitate anual al IICCMER în perioada implicării membrilor CS în cadrul proiectelor sus menționate. Cheltuielile de deplasare a membrilor CS au fost  decontate în baza activității lor în cadrul acestor proiecte.

Precizăm că, în perioada martie 2010-mai 2012 SGG, principalul ordonator de credit, a auditat de trei ori activitatea IICCMER, inclusiv în februarie 2012 pentru întreaga perioada de pana atunci. SGG nu a semnalat în concluziile sale acoperirea cheltuielilor CS drept ilegală sau neconformă cu legislația de funcționare a IICCMER (vezi Raport nr. 20/3238/A.D./15.02.2012).

CC al PM a avut la dispoziție atât hotărârea SGG legata de activitatea CS cât și raportul mai sus amintit al CC al SGG, dar a preferat să le ignore oferind o interpretare de factură calomnioasă a acestei activități a IICCMER.

2. Președintele Consiliului Științific, prin statut pe baza HG 134/2010, este numit de Primul Ministru. IICCMER sau Guvernul României, ca instituție tutelară, nu realizează un contract de muncă cu Președintele Consiliului Științific, el fiind neremunerat.

Conducerea IICCMER a decis pe baza activității IICCMER și prin prevederile din HG 134/2010 (Art 4^1(3)/(4)/(5)) privind responsabilitățile Președintelui CS să aloce un număr de telefon pentru profesorul Vladimir Tismăneanu pentru a menține un contact permanent cu conducerea și cercetătorii IICCMER în vederea realizării agendei de activitate anuală. Precizăm că deciziile Președintelui CS, conform HG 134/2010, au impact direct asupra agendei de proiecte a institutului și a implementării acesteia, prin urmare acesta având dreptul la facilități similare precum personalul contractual.

Cheltuielile de cazare în perioada șederii în România au fost decontate în baza unui proiect ce prevedea atât evaluarea și realizarea proiectelor IICCMER cât și activitatea de promovare a activității IICCMER de către Președintele Consiliului Științific în baza prevederilor HG 134/2010. Activitatea profesorului Tismăneanu în perioada călătoriilor în România poate fi dovedită prin programul zilnic al acestuia în săptămânile respective. Acest program (rapoartele conexate nr. 1486/10.08.2012) a fost pus la dispoziția CC al PM, care a preferat să îl ignore.

Precizăm că CC al PM a avut la dispoziție o raportare detaliată a activităților membrilor Consiliului Științific în cadrul proiectelor în care au fost implicați (rapoarte scrise – vezi de exemplu paginile 20-22 din raportul de activitate din 2010 și pagina 92 din Raportul de activitate 2011 cât și rapoartele conexate nr. 1487/10.08.2012, materiale promoționale, reacții în presă,înregistrări audio/video, fotografii). Aceștia le-au ignorat în realizarea raportării.

Precizam că întreaga activitate a IICCMER, a membrilor conducerii și a angajaților a fost publică și total transparentă. Toate activitățile aprobate în cadrul Comitetului Director și desfășurate de institut se pot regăsi pe site-ul instituției atât ca prezentare cât și ca raportare odată cu încheierea acțiunilor culturale în cauză.

3. Conferințele  în străinătate ale angajaților IICCMER au fost parte integrantă a strategiei conducerii IICCMER de a promova pe plan internațional activitatea individuală și instituțională a institutului, precum și realizarea unor parteneriate, formale sau informale, cu instituții de cercetare din alte țări.

Conferințele au avut ca scop și promovarea unor proiecte anume construite de conducerea IICCMER pentru spațiul internațional de studiu al comunismului: de exemplu, anuarul internațional History of Communism in Europe.

Deplasările în străinătate s-au realizat legal si au fost alocate echilibrat, atât pe criterii științifice cât și cu scopul de a încuraja inițiativele individuale ale cercetătorilor. Majoritatea angajaților IICCMER au beneficiat de acestea, inclusiv membri ai actualei conduceri a institutului. Toți cercetătorii IICCMER, indiferent de funcție, care au solicitat finanțare pentru participarea la conferințe internaționale au primit, în urma deciziilor Comitetului Director și în limita posibilităților financiare, fondurile pentru astfel de deplasări.

Precizam că CC al PM dezinformează cu buna știință publicul românesc. Scrisorile sau e-mailurile de invitație la conferințe și referatele de deplasare aferente precizează foarte clar tipurile de cheltuieli acoperite de instituțiile gazda și de IICCMER cât și perioada pentru fiecare tip de cheltuială. În toate cazurile amintite de comunicatul CC al PM, cheltuielile acoperite de IICCMER au fost specifice și au acoperit o perioadă bine delimitată. În cazul în care instituția gazdă a acoperit anumite cheltuieli acestea sunt specificate pentru o perioadă menționată foarte clar. Ele nu se suprapun cu cheltuielile acoperite de IICCMER.

CC al PM generalizează cu rea voință, dezinformând publicul și calomniind reprezentanți ai fostei conduceri legat de modul de realizare al deplasărilor în străinătate.

4. CC al PM minte flagrant când acuză fosta conducere de nerealizare a proiectelor din planul anual de activitate. Rapoartele de activitate pe anii 2010 și 2011, care pot fi găsite pe site-ul IICCMER, detaliază în mod concludent și pertinent câte și ce proiecte au fost finalizate de către institut în anii în cauză.

Considerăm scandalos că o instituție de audit își arogă dreptul de a evalua activitatea științifică a unei conduceri validate epistemic național și internațional.

Remarcăm totodată că marea majoritate a proiectelor implementate de actuala conducere IICCMER sunt proiecte aprobate pe bugetul din 2012 de fosta conducere a institutului. În mare parte, activitatea actuală a IICCMER reprezintă finalizarea proiectelor demarate în perioada mandatului nostru, pe care noi nu am mai reușit să le ducem la bun sfârșit din cauza demiterii din funcțiile executive a profesorilor Vladimir Tismăneanu si Ioan Stanomir de către premierul Ponta.

Pe parcursul intervalului martie 2010-mai 2012  instituţia nu a acţionat în niciun fel partizan, onorând, în acelaşi timp, prin campanii educaționale memoria victimelor regimului comunist. IICCMER a continuat eforturile de arheologie forenzică, a elaborat materiale documentând abuzurile împotriva drepturilor omului, prezentând organelor abilitate elementele necesare încadrării juridice și a promovat legislație care să faciliteze judecarea crimelor și abuzurilor săvârșite în perioada comunista.

5. Corectura volumului Dr. Raluca Grosescu în vederea publicării a făcut parte din inițiativa conducerii IICCMER de a susține parțial publicarea la edituri internaționale importante, în limbi de circulație mondială, cercetarea angajaților și partenerilor IICCMER. În cadrul aceleiași inițiative ICCMER a demarat proiectul anuarului internațional History of Communism in Europe și proiectul realizării unui volum în limba engleză bazat pe cele două volume publicate la editura Polirom despre politica pronatalistă a regimului comunist. Precizăm că alocarea fondurilor pentru respectivul document a fost realizata de actuala conducere a IICCMER.

Observăm că CC al PM face o gravă  confuzie între publicarea online pe site-ul unei  universități a unei teze de doctorat (procedură standard) și publicarea, la peste un an, a unui manuscris modificat și revizuit al tezei sub forma de volum la o prestigioasă editură  universitară. Conform acestui corp de audit nu ar mai fi posibilă modificare și transformarea unei teze de doctorat în carte.

Negăm așadar în totalitate acuzațiile CC al PM. Comunicatul CC al PM reprezintă un caz scandalos de politizare a unei instituții publice. Documentul în cauză conține denaturări flagrante ale faptelor și a realității, singurul său scop fiind unul electoral și de denigrare publică a profesorilor Vladimir Tismăneanu și Ioan Stanomir cât și a fostei conduceri a IICCMER.

Membri ai conducerii IICCMER în perioada martie 2010 – mai 2012:

Vladimir  Tismăneanu, Președinte al Consiliului  Științific

Ioan Stanomir, Președinte Executiv

Mihail Neamțu, Director Științific (martie 2010 – 15 septembrie 2011)

Cristian Vasile, Director Științific (septembrie 2011-mai 2012)

Bogdan C. Iacob, Secretar al Consiliului Științific

Raluca Grosescu, Director Departament Politici Publice și Parteneriate

(aprilie 2010 – iulie 2012)

Adrian Cioflâncă, Director Departament de cercetare „Societate, economie, instituții” (aprilie 2010-26 martie 2012)

Damiana Oțoiu, Director Departament de cercetare „Exil și minorități”

Angelo Mitchievici, Director Departament de cercetare „Ideologie și cultură”

Marius Stan, Redactor șef „History of Communism in Europe” și Director Departament

de cercetare „Societate, economie, instituții” (29 martie 2010-24 iulie 2012)

ÎN AMINTIREA GROPII COMUNE DIN PĂDUREA VULTURI (POPRICANI)

Ieri, 16 noiembrie, am fost împreună cu Florin Irimia și Philip O Ceallaigh să-l vizitam pe bătrânul Vasile Enache, cel care ne-a arătat locul gropii comune din pădurea Vulturi, Popricani, descoperită în 2010 într-un proiect INSHR-EW împreună cu echipa profesorului Neculai Bolohan. Între timp, Vasile Enache a orbit, dar si-a pastrat vioiciunea. Ne-a povestit din nou ce s-a întâmplat în vara anului 1941, când circa 100 de evrei au fost executați, sub ochii lui, de soldați români. E mulțumit că a apucat să spună cât să se audă povestea care i-a marcat viața. S-a vorbit despre el pe agențiile importante de știri din întreaga lume și în conferințe din universități prestigioase. Zeci de ani înainte a spus ce a văzut de atâtea ori, dar nu a fost nimeni să-l asculte cu adevărat. Noi am avut norocul să-l prindem în putere pentru a ne arăta locul și să lase mărturia pentru istorie. Dincolo de asta, a rămas o prietenie...

De asemenea, tot ieri am fost să revedem locul gropii comune din pădurea Vulturi, însoțiți de arheologul Neculai Bolohan. Ne-a fost destul de greu să identificăm locul, confirmându-ni-se încă o dată ce importantă a fost descoperirea din 2010, când într-o pădure de zeci de hectare echipa noastră a găsit un groapă de 2,5 metri, utilizând informații corecte de istorie orală și expertiză arheologică. Pe locul cercetărilor, a crescut vegetație abundentă și mai nimic nu lasă să transpară tragedia din 1941. Reamintesc, resturile umane au fost reînhumate în cimitirul evreiesc din Iași, la dispoziția Parchetului Militar Iași, care a încadrat faptele ca genocid. 

LANSAREA ROMANULUI LUI FLORIN IRIMIA - O FEREASTRĂ ÎNTUNECATĂ

„Tatăl meu suferea cumplit... I-am pus comprese (înmuiate) cu urină fără să-i spun ce e, îi picuram în gură urina mea. Și eu am băut urină. La un moment dat, se dădeau lupte pe viață și pe moarte pentru puțină urină... La un moment dat începuse să plouă. Supraviețuitorii conștienți și-au scos lenjeria afară prin zăbrelele ferestrelor care nu mai erau bătute în cuie cu scânduri (pentru a le uda). Vă dați seama ce lupte se dădeau pentru a obține să te apropii de fereastră și de a obține rufa udă? Însă și aceasta n-a durat mult, deoarece mecanicul trenului împreună cu soldații ce escortau trenul au smuls rufele... În acest timp, numărul nebunilor s-a înmulțit, unii dintre ei devenind foarte agresivi, începând să se bată și să muște pe cei din jur. Impresionat de ce am văzut în jurul meu, am vrut să constat dacă mai e cineva teafăr, lucru ce l-am făcut strigând în vagon: cine mai e teafăr? Mulți mi-au spus că sunt normali, după care începeau să râdă nebunește. Văzând cum stă situația, am pus o întrebare de calcul matematic. Mi-au răspuns în total doi oameni.. Am decis să ne sinucidem, tăindu-ne vinele. Am avut un portmoneu cu ramă metalică pe care am desprins-o și am împărțit-o în trei, mi-am tăiat vinele de la mâna stângă, căzând în nesimțire. După un timp, un nebun m-a mușcat de mâna dreaptă și mi-am revenit. Se vede că nu mi-am tăiat destul de bine vinele, sau sângele era înghegat din lipsă de apă în organism. Când mi-am revenit în urma mușcăturii, era lumină afară. Un tânăr înnebunit spânzurându-se la grătarul de la fereastră l-a scos din loc. După un timp l-am văzut pe bietul băiat mort. Eu eram în picioare la crăpătura oblonului de la ușă. Se pare că asta a și fost cauza că am scăpat cu viață... Căutându-l pe tata, l-am găsit sub un morman de cadavre... Cu multă greutate am izbutit să-l fac să-și revină la normal, după ce i-am dat puțină apă obținută cu două mii de la un soldat ce însoțea trenul... Tata a murit joi (3 iulie) și cadavrul lui a fost aruncat jos din tren la Mircești. Miercuri am cumpărat o sticlă de apă de o jumătate de litru pentru un ceas de la un soldat și ducând-o la gură, am simțit că îmi arde intenstinele. În loc de apă era petrol.”

Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Crețu, Florin Irimia, Adrian Cioflâncă

·      Cum ați auzit că romanul lui Florin Irimia lansat acum este și despre Pogromul de la Iași, vă imaginați poate că acest titat este din O fereastră întunecată. Nu este un citat din roman. Ce ați auzit reprezintă mărturia lui Marcel Perlaf, inginer din Iași, deportat cu primul tren al morții, dată la Tribunalul Special pentru judecarea criminalilor de război din București, la 10 aprilie 1945.

·      Citatul - și sunt sute de mărturii zguduitoare de acest fel în arhive ne arată că atunci când vorbim despre Holocaust există o competiție acerbă între discursul memoriei și discursul literar. Când Th. Adorno spunea că nu se mai poate scrie poezie după Holocaust el evoca tocmai efectul stupefiant, blocant, pe care îl au relatările despre suferințele evreilor din timpul Holocaustului.

·   Pe de altă parte, o știm de la Saul Friedlander, Holocaustul provoacă o criză de reprezentare. Oricâte cărți de analiză și memorii citim, oricâte filme vedem tot avem senzația că nu pricepem tot, că înțelegem în profunzime suferința oamenilor.

·      Așadar, este greu să scrii despre Holocaust pentru că realitatea subscrisă este profundă și șocantă. Cu atât mai mare este meritul lui Florin Irimia că a îndrăznit și reușit să includă în trama unui roman episoade din implicarea României în Holocaust – pogromurile de la București și Iași. Până acum mai avem doar un roman celebru în care pogromul de la Iași este inclus, faimosul Kaputt al lui Curzio Malaparte. Mai sunt încercări literare cu caracter memorialistic, le-aș pomeni pe cele ale lui Isac Ludo sau Marius Mircu.

·      Citesc lucruri precum cele lecturate la început de câțiva ani, laolaltă cu multă literatură teoretică. Asta are un efect de mineralizare. Îi mulțumesc lui Florin că m-a făcut să citesc din nou literatură după ceva vreme. Bine, am făcut-o cu defect profesional, aproape că am executat un control științific pentru acuratețea relatării.  Dar romanul mi-a intrat pe sub piele la pachet și m-a prins.

·    Nu vă aștați sigur să vorbesc despre calitățile literare ale romanului, pentru că nu mă pricep și o fac alții mai bine. Spun doar că, de pe poziția de cititor, sunt foarte mulțumit. 

INVITAȚIE LA O COMUNICARE LA UNIVERSITATEA IAȘI

Afiș realizat de Jup (Lucian Amarii)

 Vă invit joi, 15 noiembrie a.c., la comunicarea pe care o susțin la Universitatea "Al. I. Cuza" (Casa Catargi, H1, ora 16.00) în cadrul manifestărilor tutelate de Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, cu tema „Degradarea morții”. Violență fizică și violență simbolică în timpul pogromului de la Iași.

Titlul reproduce o formulă utilizată de filozoful italian Giorgio Agamben pentru a descrie tipul de deterioare a standardelor umane produs de crimele Holocaustului. Biopolitica instrumentată de naziști și aliații lor a adus atingere nu doar demnității vieții, ci și demnității morții. Al doilea război mondial, construit pe ideea „războiului total”, a produs un nivel fără precedent de violență împotriva corpului uman, viu sau mort, de la mutilări inimaginabile la profanarea cadavrelor. Distincția dintre combatanți și civili din dreptul clasic al războiului s-a pierdut, iar ținta principală au fost cei vizați de discursul etnicist/rasist și de psihoza întreținută propagandistic a „dușmanului intern”: evreii.

Anii 1940-1941 au adus un val de violențe extreme împotriva evreilor din România și teritoriile ocupate de autoritățile române: omorârea prin împușcare, înjunghiere, înecare, spânzurare, sufocare, incendiere, bătaie, înfometare, aruncare pe ferestrele clădirilor sau trenurilor, execuții sumare precedate de ritualuri umilitoare și de torturi, violuri etc. Au fost numeroase cazurile în care oamenii au fost îngropați de vii. Cadavrele au fost de asemenea ținta violențelor, în timpul rebeliunii legionare, a pogromului de la Iași și a masacrelor din nord-estul României, Basarabia, Bucovina și Transnistria: au fost cazuri în care cadavrele au fost decapitate, jupuite, eviscerate, străpunse cu obiecte, violate, atârnate în cârlige de abator, expuse demonstrativ prin oraș sau pe trenuri; foarte des părți din corpul victimelor au fost excizate pentru jaf sau ca trofeu. Victime au fost bărbați în toată puterea, dar și copii, femei și bătrâni.

Moartea socială a victimelor, ștergerea drepturilor și identităților lor, a fost urmată de moartea atroce și îngroparea în gropi comune. România nu a avut profesioniști ai crimei precum Germania nazistă (cei mai cunoscuți fiind cei din Einsatzgruppen). În cazul nostru, marea majoritate a crimelor au fost comise de oameni obișnuiți – soldați, polițiști, jandarmi, gardieni publici, legionari, civili. Aceștia au fost socializați prin intermediul propagandei fasciste și antisemite, radicalizați și dezumanizați de război, și au intrat în agrenajul crimei pentru a participa la fantasma ideologică care viza „rezolvarea cu orice mijloace a problemei evreiești”. Au existat și cazuri în care unele persoane sau mici unități s-au specializat în execuții, drumul lor prin România și Basarabia lăsând în urmă mai multe gropi comune.

Motivațiile concrete pentru participarea la crima în masă diferă de la caz la caz, mergând de la jaf, răzbunare și invidie socială până la zel ideologic. Există o micropolitică a violenței, după cum ne spune Charles King, dar valul de crime produs în 1940-1941 nu poate fi explicat în afara cadrelor Holocaustului. Mecanismul infernal al proiectului genocidar pus în mișcare de naziști și aliații lor a făcut ca oameni obișnuiți să se transforme în agresori. Acest lucru nu era posibil fără suspendarea eticii tradiționale. Ideologii noii ordini au mers de la ideea destituirii temporare a normelor morale, a ceea cei ei numeau „umanism”, până la fundamentarea unei noi etici în care violența era raționalizată și crima justificată.

Unii dintre cei care au depășit bariera mentală spre crimă au plătit după război, în procesele despre care abia de câțiva ani aflăm mai multe din documentele de la CNSAS. Alții nu au plătit. Și dintre cei care au plătit și dintre cei care nu au plătit, puțini și-au recunoscut faptele și și-au exprimat regretul. Semn că etica extremistă a lăsat urme în mințile lor.

În comunicarea prezentată la Universitatea Iași, voi vorbi despre atrocitățile din timpul pogromului de la Iași, despre modalitățile de a ucide și a muri înregistrate de documente și mărturii de istorie orală pentru iunie-iulie 1941. Comunicarea este pregătită pentru volum în cadrul unui proiect internațional la care particip pe tema Corpses of Mass Violence and Genocide, susținut de European Research Council (http://www.corpsesofmassviolence.eu/).

Titlul inițial al comunicării era „Degradarea morții”. Identități șterse, corpuri distruse și cadavre mutilate în timpul pogromului de la Iași. Titlul era prea dur într-o manifestare publică: există o pudoare construită cultural față de violență și moarte pe care este obligatoriu să o menajăm. Fondul de discuții rămâne însă acesta, urmând a fi analizate mecanismele violenței colective din vara anului 1941. Concret, voi evalua câțiva predictori și declanșatori ai violenței, efectele violențelor asupra corpurilor și cadavrelor și, în final, voi trece în revistă câteva profiluri de criminali de război. Vă aștept.

Adrian CIOFLÂNCĂ