sâmbătă, 21 ianuarie 2012

UN TEXT DIN 2009

Am găsit din întâmplare în arhiva proprie un editorial din 2009 despre 1989, dar care ar putea să spună câte ceva și despre ziua de azi. Cum nu am timp deocamdată să scriu ceva elaborat despre evenimentele în desfășurare, reiau acest text despre suprainvestirea ideii de revoluție pe care o observăm și acum. Cred că România are nevoie de o revizie, și de un reglaj fin pe baza experienței rateurilor de până acum, nu de o revoluție, care ne-ar face să luăm totul de la zero. Asta e problema României, că a luat-o de prea multe ori de la capăt. 

 

TOATE REVOLUȚIILE EȘUEAZĂ

Autor: Adrian CIOFLÂNCĂ
Editorial publicat in Ziarul de Iași, 24 decembrie 2009

Dezamagirile noastre legate de 1989 vin si dintr-o supraevaluare a ideii de revolutie, despre care ne imaginam ca va produce o schimbare magica, radicala si imediata.

George Orwell credea ca toate revolutiile esueaza. Tocqueville afirma si el ca revolutiile produc schimbari mai mici decit pretind revolutionarii si decit isi doresc participantii la miscarea revolutionara. Intr-adevar, cine se asteapta ca o revolutie sa provoace o schimbare totala si imediata nu poate fi decit dezamagit. Chiar si cele mai radicale revolutii - si ma gindesc aici in primul rind la revolutia bolsevica, dar si la modelul ei iacobin - au o anumita gradualitate a schimbarii, fac loc ezitarilor, poticnirilor si replierilor si isi consuma destul de repede si haotic radicalitatea. O parte din elitele vechiului regim ramin pe pozitii pentru a participa la fondarea noului sistem. Si, sa nu uitam asta niciodata, revolutiile planificate a fi totale au fost revolutii nedemocratice, singeroase, inspirate de ideologii radicale, bazate pe violenta si teroare, cu efecte profunde de dezinstitutionalizare.

Cind vorbim de revolutiile din 1989, s-ar putea spune ca avem de-a face cu o radicalitate democratica, deci cu o radicalitate benigna. Nu prea exista asa ceva, exista doar proiecte democratice, care se pot solda cu democratii consolidate sau cu democratii cu defect. Democratia nu are nevoie de tiranicid, de violenta, de epurari, pentru a reusi. Are nevoie de cultura democratica, de institutii, lege si drepturi, de alegeri libere, pluripartitism si partide democratice, de competenta, transparenta, buna credinta si incredere. Nomenclaturistii romani transformati in revolutionari la 1989 credeau in inevitabilitatea violentei si in necesitatea tiranicidului (Ion Iliescu, Silviu Brucan). Dar sursele lor de inspiratie erau tocmai revolutiile iacobina si bolsevica, deci modele nedemocratice. Ideea insasi ca revolutiile trebuie sa se desfasoare dupa un scenariu este de sorginte iacobina. Or revolutiile anticomuniste din Europa Centrala s-au dezvaluit ca o forma noua de revolutie, pasnica, moderata, restauratoare, fiind lipsite de ambitii ideologice, mesianice, teleologice. Romania a fost o exceptie in problema violentei, din cauza represiunii dezlantuite de Nicolae Ceausescu ("Sa trageti!", spune clar Ceausescu in sedintele din timpul revolutiei, dupa cum se vede din stenogramele publicate recent in forma completa de Mihnea Berindei in revista "22") si a haosului violent si absurd care a izbucnit din 22 decembrie. In rest, daca stam sa ascultam azi in liniste inregistrarile si marturiile de la revolutie, vedem peste tot indemnuri la non-violenta, la moderatie. 

Ca sa fim precisi, in revolutia romana din 1989, au existat doua tipuri de moderatie. Pe de o parte, moderatia unei bune parti a revolutionarilor rank-and-file, asemanatoare ethosului central-european, non-violent, pacifist. Si moderatia fostilor nomenclaturisti transformati in revolutionari, care au directionat miscarea revolutionara spre agenda lor si care isi doreau doar o revolutie corectoare a comunismului, nu una refondatoare. Din cauza interpolarii fostilor nomenclaturisti in miscarea revolutionara, am avut paradoxul ca revolutia cea mai violenta din Europa de Est sa produca schimbarea cea mai mica. 

Astazi, la 20 de ani de la revolutie, nu exista inca un consens asupra unei naratiuni minimale privind revolutia. Am mai spus-o, acesta este unul din marile esecuri intelectuale si institutionale de dupa 1989. In sondaje, nu exista o versiune creditata asupra evenimentelor care sa depaseasca 50% din opinii. Intr-un ultim sondaj CURS pe aceasta tema, 47% dintre romani cred ca a fost vorba despre o revolutie, iar 36% despre o lovitura de stat. In ce ma priveste, vorbesc fara complexe despre o revolutie si tratez ca fantasmagorice si grotesti toate scenariile conspirationiste care invadeaza "documentarele" despre revolutie la fiecare aniversare (inclusiv in acest an, inclusiv, in mod scandalos, pe televiziunea publica). Pe de alta parte, disting, pe urmele lui Rod Aya, intre revolutie si efecte revolutionare. In 1989, am avut o revolutie, dar care a fost urmata de efecte revolutionare limitate, minimale timp de citiva ani dupa, din cauza lipsei unei elite alternative la elita comunista resapata care a confiscat friiele puterii pentru o vreme. 

Toate revolutiile sint esecuri in sensul ca au efecte limitate. Desigur, in cazul romanesc, mai ales in intervalul 1990-1996, am avut intirzieri nepermise si ambiguitati condamnabile. Dar nu putem astepta de la o revolutie mai mult decit produce. Revolutia din Romania a fost eroica si demna de o buna memorie, desi lipsita de luciditate si nu indeajuns de orientata democratic. Consolidarea democratica post-revolutionara a fost cea cu probleme. Nu trebuie sa blamam revolutia, ci modul in care am stiut noi sa ne folosim de ea.

Niciun comentariu: