miercuri, 26 septembrie 2012

IN FUGA DESPRE RASISMUL DE PE STADION

Am vazut stirea cu amenda data clubului Steaua pentru scandarile rasiste din timpul meciului cu Rapid. Intimplarea face ca am fost la meci luni, pe Arena Nationala. Toate bune si frumoase, stadion aratos, lume multa, atmosfera. Dar agresivitatea care plutea in aer si strigatele rasiste m-au îngrozit. Am vazut mii de oameni cu aparenta decenta racnind din toti bojocii lozinci in care rapidistii erau numiți „tigani”. Crainicul stadionului a intrat si el în joc, incitind suplimentar (inteleg ca azi Gabi Safta si-a dat demisia). Nu intimplator a iesit cu bataie si lucrurile au continuat in oras dupa meci. Mi se va spune ca asa e la stadion. Ok, atunci sa nu mai aud ca atmosfera pe Arena Nationala este civilizata, ca nu e, deocamdata. Mi se va mai spune ca scandarile nu sint rasiste, ca rapidistii erau cei vizati. Da, dar si sovieticilor li se spunea in 1941 ca sint „iudeo-bolsevici”, „jidaniti” etc si asta era antisemitism prin excelenta. E condamnarea definitiva sa-i spui cuiva ca e „tigan” sau „jidan”. Incercati sa vedeti in jur citi oamenii au ceva cu tiganii (nici povestea cu evreii nu le-a trecut). Am mai facut profetia asta: tare mi-e teama ca intr-un context complicat si tensionat ne vom trezi „ca din senin” cu un pogrom anti-roma ca la manual.

Iată un text semnat de doi colegi de la Universitatea Al. I. Cuza pe aceasta tema:

Fotbalul a încetat de mult să mai fie un simplu joc. Proiectăm în confruntarea din teren frustrări sociale, uneori ancestrale. Nu vrem doar să învingem sportiv un adversar, ci dorim, mai curând, să-l aneantizăm, ataşându-l de toate stigmatele sociale şi identitare. Manifestările rasiste din derby-ul Steaua-Rapid vin pe fondul unor acute probleme de receptare a „celuilalt” în societatea românească în imposibilitatea despărţirii de trecut şi a inadecvării politicilor de integrare şi de acceptare în prezent. Foarte puţini au o gândire liberală şi încearcă să construiască relaţia cu „ţiganii” / rromii altfel decât anulându-le specificitatea. Acceptând într-o măsură redusă pluralismul, mai curând îi excludem, ne dorim să fie identici cu noi. Declamăm principii sau valori, dar în fapt gândim în stereotipiile limbajului comun.
Cazul galeriei steliste care a utilizat un nume, pe cel al lui Eugen Grigore, pentru a-i anihila simbolic pe ceilalţi arată derapajul cultural şi valoric pe care îl trăim astăzi. După 20 de ani, societatea românească se află încă în tranziţie, chiar în ceea ce priveşte reperele negative. 
Cazul lui Eugen Grigore este un caz care ţine de penal, nu de istorie. El nu este un simbol uşor apelabil. În nici un caz nu face parte din galeria eroilor. Nici măcar a celor negativi. Este mai curând drama individuală a unui om simplu, şofer la o autobază din Iaşi, care încearcă să răzbune pierderea tragică a familiei sale (soţia şi cei trei copii omorâţi în casă), ucigând la rându-i pe o parte din cei pe care personal îi individualizează drept responsabili: ţiganii, mai precis o şatră aflată la marginea localităţii unde trăia. Despre personajul în sine se cunosc puţine date sigure, altele decât cele oficiale. De exemplu, nu ştim dacă avea anterior sentimente anti-rrome sau, în cazul răspunsului pozitiv, cât de puternice erau astfel de reprezentări, aşa încât să se transforme în convingeri şi să-l conducă la crimă etnică, întrucât omoară conştient copii, femei şi bărbaţi. În mod evident, nu putem extrapola plecând de la cazul Grigore, vorbind despre relaţia conflictuală existentă în societatea românească între românii majoritari, înzestrataţi cu toate virtuţile civice (cinste, hărnicie etc.) şi ţiganii, aflaţi la antipodul unor astfel de reprezentări. În orice caz, nu cu Eugen Grigore ca personaj central. Există o istorie a urii interetnice, materializată în secolul XX în deportări colective motivate ideologic şi ajungând până la lăgărul de concentrare şi exterminare. Dar din ce ştim, Eugen Grigore nu face direct parte din această istorie. Nu putem să-l plasăm într-o galerie cu Ion Antonescu.
Cazul recent al meciului de fotbal, în care personajul Grigore a fost adus în discuţie, are legătură cu absenţa discuţiei reale despre ei şi despre noi, dincolo de clişeele culturale. Incidentul Grigore a creat emoţie şi un început de dezbatere pentru că el a fost ocultat până acum. Până în 1989, astfel de tragedii erau cenzurate şi clasificate de autorităţile politice ale epocii, dincolo de formalismul, ipocrizia şi secretomania ce au dominat perioada comunistă, devenite adevărate naturi ale indivizilor regimului. Canalele de pătrundere a unor astfel de informaţii tragice erau atent supravegheate. Urmărind crearea „omului nou” şi utilizând retorica societăţii perfecte, România comunistă multilateral dezvoltată nu cunoştea nici măcar tensiunile sociale, cu atât mai puţin cele de natură etnică, inginerii sufletelor regimului Ceauşescu au evitat extinderea referirilor la subiect. Asemenea crime erau la ceilalţi, dincolo de Cortina de fier. Românii majoritari şi naţionalităţile conlocuitoare trăiau în armonia ideală dictată de naţional-ceauşism.  
Ţinute într-un echilibru relativ sub comunism, aceste tensiuni etnice au irupt în spaţiul public de după 1989. Atitudinile necenzurate şi acţiunile sau poziţiile uneori iresponsabile cu privire la minoritatea rromă ale unor actori politici, dornici de a capitaliza xenofobia majorităţii, s-au transferat şi în viaţa sportivă. Mai ales în Bucureşti, unde rivalităţile tradiţionale s-au transformat în adevărate războaie urbane între ultraşi, cu tactici, lideri şi armate, reperul identitar al „ţiganului” a fost intens utilizat, pasat de la o galerie la alta. Ultima folosire pe arena sportivă face parte dintr-o tragedie a societăţii româneşti, incapacitatea de a ne despărţi de căutarea „ţapului ispăşitor”.
            Eugen Grigore este un personaj tragic în sine, instrumentalizat, din necunoaştere şi din lipsă de respect, împotriva celuilalt.
 Ovidiu Buruiană, Diego Ciobotaru
Facultatea de Istorie UAIC 

Niciun comentariu: