marți, 23 decembrie 2014

TERORIȘTI, ZVONURI ȘI DIVERSIUNI. ASEMĂNĂRI ÎNTRE REVOLUȚIA DIN 1989 ȘI POGROMUL DE LA IAȘI DIN 1941

 Adrian Cioflâncă publicat în LAPUNKT

   Da, nu este comparația cea mai la îndemână. Cele două explozii de violență colectivă sunt foarte diferite între ele, iar diferențele sunt mai multe și mai importante decât asemănările. Este dificil să compari o revoluție democratică menită să restaureze libertatea unei națiuni cu un masacru antisemit comis de forțe antidemocratice. Nici nu are rost să vorbesc despre diferențe, sunt evidente. Dați-mi voie să semnalez, în schimb, patru asemănări care au relevanță în orice discuție despre izbucnirile de violență colectivă  din România secolului XX.
   Enunțate pe scurt, aceste asemnări sunt: 1) rolul devastator al zvonurilor; 2) psihoza „teroriștilor” și rolul „focului prietenesc” în producerea victimelor; 3) invocarea unor diversiuni menite să stârnească panică (printre altele, prin utilizarea unor dispozitive speciale și focuri de armă cu gloanțe oarbe); 4) conflictul / concurența dintre Armată și forțele ministerului de Interne.

REVOLUȚIA
   Începând din 22 decembrie 1989, în București și alte orașe ale României au început împușcături misterioase. Dacă până în 22 decembrie era clar că au tras forțele Ministerului Apărării și Ministerului de Interne, cele din ziua de apogeu a revoluției și din zilele următoare au fost atribuite „teroriștilor”, personaje la fel de misterioase precum împușcăturile puse pe seama lor.
Povestea psihozei de la București o știți (un ultim inventar al zvonurilor a fost făcut de VICE aici). Să vă povestesc ce s-a întâmplat la Piatra Neamț. Atunci aveam 15 ani și am participat împreună cu tata la revoluția noastră de provincie. Ne-am adunat mii de oameni la Comitetul Județean PCR din centrul orașului, unde am răcnit, am ars tablouri cu Ceaușescu, ne-am îmbrățișat și, înainte de orice, am ascultat și răspândit știri și zvonuri. Spre seară, pe măsură ce veștile îngrijorătoare de la București se înmulțeau, stăteam înghesuiți unii în alții, ca o insulă într-o mare înghețată încă de frică. Auzeam focuri de armă în depărtare. Eram sfătuiți să nu ieșim din grup pentru că ar fi fost periculos pe străzile (goale) din jur. Aflasem  că teroriștii atacă într-un loc sau altul, că răpesc oameni, că apa a fost otrăvită și tot așa. A doua zi, tata a devenit un fel de șef al Gărzilor Patriotice care păzeau Comitetului PCR, transformat în sediu al FSN. Avea un pistol automat fără cartușe și i-a fost foarte frică. L-am primit acasă ca pe un erou. Asta a fost partea bună a zvonurilor, că au dat oamenilor ieșiți în stradă senzația că au participat la ceva atât de important precum căderea lui Ceaușescu nu oricum, ci cu eroism.
   La București, în schimb, a fost experimentat mai ales versantul negativ al zvonisticii. Psihoza născută de zvonurile privind asaltul „teroriștilor” asupra centrelor de comandă revoluționare din a doua parte a zilei de 22 decembrie a avut efecte devastatoare. În București a început să se tragă după ce a fost anunțată existența teroriștilor. Lor le erau atribuite în principal două tipuri de acțiuni: atacuri împotriva revoluționarilor și producerea de diversiuni prin zvonistică, violență sau cu ajutorul unor dispozitive artizanale care imitau focul de armă pentru a crea panică (au și fost arătate niște dispozitive la televizor, dar nici până astăzi nu este clar dacă au existat cu adevărat).
Știm din anchetele făcute de generalul Dan Voinea că multe dintre victime au rezultat din această psihoză și din „friendly fire”. Când am lucrat la IICCMER generalul Voinea mi-a arătat probe adunate la dosar privind situații în care comandanții militari au ordonat deschiderea focului fără discernământ împotriva unor ținte neidentificate. O altă situație frecventă a fost când în același loc au fost trimise mai multe forțe care nu știau unele de celelalte și s-au împușcat între ele. Comandanții trupelor, în special cei ai armatei, neavând experiență în gestionarea unor confruntări în interiorul orașelor, au contribuit din plin la confuzie, fiind depășiți de situație și copleșiți de tsunami-ul de zvonuri. Urmăriți aici, spre exemplu, cât de confuz era generalul-maior Ștefan Gușă, șeful Statului Major, în acele momente. Ion Iliescu, în cartea de Amintiri publicată recent, povestește ca în noaptea de 22/23 un elicopter a tras în televiziune; ulterior l-a întâlnit pe unul din militarii din elicopter, care a mărturisit că au deschis focul pentru că li s-a spus că televiziunea fusese ocupată de teroriști. La lipsa de profesionalism a comandanților s-a adăugat lipsa de experiență a soldaților în termen, care, în nebunia de atunci, au tras în tot ce mișca. În fine, mulți civili au avut, de asemenea, arme pe care le-au folosit cum i-a tăiat capul. Iată aici un interviu recent despre haosul din teren. 

Imagine făcând parte dintr-un set inedit de fotografii făcute de Mirela Jianu în timpul revoluției

Avem puține mărturisiri de la oamenii care au tras, pentru că este inconfortabil de ieșit din paradigma eroizantă. Câți pot admite de bună voie, în lipsa unor investigații judiciare duse la capăt, că au participat la o mare farsă.
   Știm din literatura de specialitate privind dinamica și funcțiile zvonurilor (vezi J. N. Kapferer), că acestea capătă forță când au o validare oficială. Zvonistica a devenit psihoză de masă pentru că liderii revoluționari de atunci au jucat piesa clasică a „cetății în pericol”, fiind principala sursă de zvonuri care au răspândit panica în rândul populației.
Ceea ce oamenii știau din manuale, propagandă și cărți despre revoluții a avut un rol performativ, reproducându-se în stradă scenariul necesar al unei revoluții (inclusiv ideea „violenței inevitabile”) și îndeplinindu-se toate așteptările de rol provocate de o situație revoluționară. Eroismul revoluționar avea nevoie de un adversar redutabil, iar în condițiile în care armata, miliția și Securitatea pactizaseră oficial cu revoluția au fost construiți „teroriștii”.
Zvonurile proliferează în situații de criză pentru că par să îndeplinească o funcție cognitivă. Ele promit să explice situații complicate, misterioase, prin furnizarea unor mecanisme simple de atribuire cauzală. În timpul revoluției, haosul focurilor de armă care au aruncat Bucureștiul în haos a fost explicat în special în două moduri: prin găsirea unor țapi ispășitori și prin inventarea „teroriștilor”.
   Forțele ministerului de Interne și cele ale ministerului Apărării erau atunci valorizate socialmente în mod diferit. Primele erau identificate ca fiind principalele vinovate pentru represiunea politică din timpul comunismului, în timp ce forțele armate erau văzute ca ținându-se departe de excesele regimului (cu excepția participării vizibile la cultul personalității lui N. Ceaușescu). În zilele revoluției, în mod paradoxal, Ceaușescu a fost dezamăgit de intervenția forțelor ministerului de Interne, și s-a bazat preponderent pe armată în încercarea de a înăbuși revoluția. Armata a făcut cele mai multe victime înainte de 22 decembrie. Din 22 decembrie, toate instituțiile represive au trecut oficial de partea revoluției, dar valorizarea socială diferită a făcut ca armata să fie în continuarea beneficiara celei mai mari cote de încredere din partea revoluționarilor. Aceasta cu toate că armata a făcut, probabil, cele mai multe victime și după 22 decembrie.
   Trupele Internelor au fost principalele furnizoare de țapi ispășitori. Aceasta nu exclude posibilitatea ca angajați ai Internelor și agenți ai Securității să fi intervenit subversiv împotriva revoluției. Subliniez doar un mecanism de blamare care a făcut victime nevinovate. Este bine cunoscut cazul grupei USLA, conduse de colonelul Gh. Trosca, care a fost măcelărită după ce a fost chemată să apere Ministerul Apărării. Psihoza s-a manifestat prin violență extremă reflectată în modul degradant în care au fost tratate cadavrele victimelor. Cele 8 victime au fost lăsate în stradă zile în șir, cadavrele au fost profanate, s-a urinat pe ele, unul dintre USLA-și a fost decapitat etc. La Sibiu militarii au participat la represiunea antirevoluționară pe 21 decembrie, iar pe 22 au deschis focul cu toate armele din dotare împotriva Inspectoratului de Miliție. Astăzi, la Sibiu, și armata și poliția au monumente ale „eroilor revoluției”. Masacrul de la Otopeni din 23 august a fost situația cea mai cunoscută în care s-au conjugat mai multe din elementele pomenite aici: haosul, „focul prietenesc”, găsirea unor țapi ispășitori. Și exemplele pot continua.
   Portretul făcut la televiziune „teroriștilor” a declanșat veritabile vânători de vrăjitoare împotriva unor care arătau suspect: cei cu barbă sau cu ten închis, îmbrăcați în haine care păreau uniforme de trupe speciale sau găsiți cu aparatură electronică asupra lor etc. Unii au fost bătuți, desfigurați, alții omorâți.  
POGROMUL
Pogromul de la Iași a avut lor pe fundalul războiului declanșat la 22 iunie 1941, atunci când trupele române s-au găsit aliate cu cele naziste în ofensiva împotriva Uniunii Sovietice. Iașul era la câțiva kilometri de front (exploziile de la luptele de pe Prut se auzeau în oraș) și expus bombardamentelor aviației sovietice. Prin oraș treceau în flux continuu trupe române și germane. Circulația prin oraș este strict reglementată de regulile apărării pasive și camuflajului. Presa era cenzurată. Populația, jumătate creștină, jumătate evreiască, fremăta. Unii erau entuziaști, alții, circumspecți, dar – aflăm din rapoartele privind starea de spirit a populației emise de Armată, Siguranță, Jandarmerie – frica se găsea peste tot. Autoritățile militare au emis repetate avertizări împotriva panicii și zvonisticii. De mai multe ori în prima săptămână de confruntări, a existat pericolul să fie pierdut capul de pod de la Sculeni în urma unor contraatacuri puternice ale sovieticilor. Apăruse temerea că Iașul va fi ocupat de sovietici. Panica era amplificată de alarmele aeriene dese.
   Până la urmă, două raiduri sovietice au atins Iașul, în 24 și 26 iunie. Bombardamentul din 26 iunie a fost mai eficient, fiind lovite mai multe clădiri importante. Deși au fost lovite și cartierele evreiești, a început să se răspândească zvonul că evreii au semnalizat ținte, dirijând bombardamentele cu rachete, lanterne, felinare, cârpe roșii etc. Arhiva Poliției din Iași reflectă numărul în creștere de denunțuri la adresa evreilor. De asemenea, se spunea că au fost doborâte avioane pilotate de evrei ieșeni. Aceste zvonuri au căpătat dimensiuni de masă în momentul în care au fost validate oficial de autorități. Pe 27 iunie, liderii Comunității evreiești au fost convocați la Chestura de Poliție, unde evreii au fost acuzați că îi sprijină pe sovietici și amenințați cu represalii.
   Antisemiților din oraș li se părea că autoritățile polițienești nu fac destul și le acuzau, urmând o veche linie incriminatorie, că au fost corupte de bani evreiești. Au apărut acțiuni violente spontane de tip vigilante împotriva evreilor, ale unor militari sau civili. Legionarii, cuziștii și alți antisemiți au încercat încontinuu să incite soldații români și germani împotriva evreilor.
   Situația din oraș s-a agravat în noaptea de 28 spre 29 iunie când s-au auzit tot mai multe focuri de armă în oraș. Conducerea armatei a făcut greșeala să tranziteze Regimentul 89 din Divizia 13 Infanterie prin Iași, în condițiile în care atmosfera în oraș era foarte tensionată. De la un moment, s-au auzit focuri de armă și atunci a început haosul. Întunericul, care era și mai apăsător din cauza regulilor de camuflaj, a contribuit la confuzie.
   Într-un raport trimis la București, prefectul Iașului Dumitru Captaru scria: „Se crede că focurile de armă sunt opera unor indivizi organizați care urmăresc să producă panică atât printre unitățile germane și române, cât și în sânul populației orașului. […] După indiciile obținute până în prezent se constată că se caută de către anumiți indivizi să arunce vina asupra evreilor din oraș cu scopul de a ațâța atât armata germană și română, precum și populația creștină contra evreilor pentru a da loc la uciderea în masă a acestora.” Șeful Poliției, generalul Emanoil Leoveanu, trimis de Antonescu la Iași să investigheze incidentele, raporta, la rându-i: „Atacul a fost un simulacru executat de arme de salon (s-au găsit pe teren tuburi trase de arme din această categorie) și un sistem de pocnituri, care au imitat focul armelor automate”.
   De fapt, avem destule dovezi care arată că militarii din posturile din oraș, români și germani, și cei aflați în trecere au început să tragă la întâmplare, unii spre alții. În Iași se găseau subunități din Divizia 14 Infanterie română și Divizia 198 germană, precum și alte mici unități de pionieri, poliție și jandarmerie militară. Paradoxal, nu au fost morți printre militari.
   O serie de ordine corective, date în timpul evenimentelor și după, arată că Antonescu, Marele Stat Major și comandantul Diviziei 14, generalul Gheorghe Stavrescu, recunoșteau indirect comportamentul haotic al trupelor. Iată ce scria într-un astfel de ordin, emis repetat începând cu 28 iunie, pe care l-am găsit în arhivele tuturor unităților militare din zona Iașului: „S-a constat o complectă lipsă de disciplină a focului. Informațiile se exagerează de la cel mai mic până la cel mai mare comandant și pentru incidente fără importanță se consumă muniții de infanterie și artilerie fără socoteală”. Într-un alt ordin: „Cu ocazia dezordinelor ce s-au săvârșit  la Iași în ziua de 29 iunie a.c. au fost implicați și unii ostași care au părăsit unitățile și s-au dedat la arestări, jafuri și chiar masacrarea populației evreiești”. Antonescu o spune și el clar într-o telegramă către Divizia 14: „soldați izolați din proprie inițiativă și de multe ori numai în scopul de a jefui sau maltrata atacă populația evreiască și omoară la întâmplare astfel cum a fost cazul la Iași…”. Ministerul de Interne se plângea la rându-i că „se primesc la minister rapoarte cu exagerări inadmisibile, toate svonurile sunt date ca certitudini și acestea produc panică și influențează personalul”. În final, alte câteva observații din rapoartele militare post-pogrom: „Se atrage atenția din nou că s-a observat cazuri când soldații au împușcat populația civilă pentru pretinse agresiuni inexistente.”; „Atât în timpul staționării cât și în timpul marșului se trag rachete și focuri de armă pe drumuri, din culturi, în cantonamente, cauzând răniri prin imprudență și alarmând populația civilă și Comandamentul.”; „Nu se simte nicăieri prezența și autoritatea Comandanților, a ofițerilor și subofițerilor și din această cauză, trenurile de luptă, regimentare și coloanele se prezintă ca niște hoarde de sălbateci.
   Așadar, Armata și celelalte instituții de forță știau cu ce probleme se confruntă. Totuși, în timpul pogromului, incidentele au fost puse ori pe seama unor „teroriști” fără chip, ori în sarcina vinovaților de serviciu, evreii. Stavrescu a publicat o ordonanță în care spune că „Agenți inamici teroriști au încercat în noaptea de 28/29 iunie crt. să producă panică și dezordine în Iași”.

Afiș militar care punea tulburările care au dus la pogromul de la Iași pe seama unor agenți teroriști
 
   Dar în cele mai multe din documentele oficiale dezordinele au fost puse pe seama victimelor, a evreilor. Se vede din rapoartele militare că responsabilii militari nu au nici o ezitare să spună că evreii și comuniștii au tras, deși nu evocau nici un caz concret sau dovadă, cum se întâmpla în cazul altor incidente. Intensa propagandă antisemită din armată, care ajunsese la cote paroxistice din 1940, precum și instructajele primite la începerea războiului transmiseseră schema de atribuire cauzală care îi indica pe evrei drept vinovați probabili pentru orice fel de tulburare pe zona frontului. Militarii români și germani au început să percheziționeze case și să omoare evrei. În aceeași noapte, Ion Antonescu a ordonat evacuarea din Iași a întregii populații evreiești și executarea sumară a celor suspectați că trag în armată. Pe durata întregii zile de 29 iunie, forțe militare și polițienești române și germane, ajutate de civili, au strâns evrei și i-au masat spre Chestură. Mulți au fost uciși chiar la casele lor, pe străzi, în Curtea Chesturii sau în „trenurile morții”.
   Cum au fost identificați „cei găsiți în vină” din ordinul vag al lui Antonescu? Nimeni nu a făcut vreo selecție riguroasă. Violența din zilele pogromului a fost antisemită, generală și stocastică. Au fost vizați toți evreii, iar împrejurările care au făcut ca unii să fie uciși și alții nu au ținut de hazard. Unii au fost ridicați pentru că au făcut obiectul denunțurilor vecinilor lor creștini. Vecinii au fost mânați de antisemitism, de psihoza provocată de zvonuri, de dorința de a jefui sau de conflicte personale. Într-un caz tragi-comic, un creștin căruia îi murise o vacă în bombardamentul din 26 iunie și-a denunțat vecinul evreu, acuzându-l că indicat avionului sovietic unde să arunce bomba. Au fost reținuți sau uciși evrei în casele cărora s-au găsit cârpe, perdele, fulare sau cravate roșii. Sau lanterne, felinare. (Aparatele radio fuseseră confiscate înainte de pogrom.) Unii au fost ridicați de pe stradă pentru că purtau mape – au fost acuzați de spionaj.  S-a întâmplat să fie reținuți temporar și creștini cu părul roșcat sau mai aprinși la față. Și tot așa. Documentele oferă o listă fără sfârșit a absurdităților din acele zile. În 29 iunie, au fost vizați toți evreii, fără excepții. La Chestură, în dimineața zilei de 29 iunie, poliția a început o selecție. Mai multe instituții – Siguranța, Biroul Statistic Militar al Secției a II-a a Marelui Stat Major, Serviciul Special de Informații – compilaseră liste cu „suspecți”, pe două paliere de periculozitate, dar nu avem certitudinea că aceste liste au fost utilizate sistematic în acea zi. Oricum, evreii considerați cei mai periculoși, în jur de 170 de persoane (comuniști, ziariști, avocați etc), fuseseră deportați din Iași înainte de începerea războiului.
   Pogromul a fost ca o Saturnalie a violenței: pentru o vreme, orice formă de violență împotriva evreilor a fost permisă. Forțele de ordine ale ministerul de Interne aveau o lungă tradiție de abuzuri împotriva populației iudaice, agenții din teren extorcând prin șantaj și violență sume imense. Așa s-a născut imaginea poliției corupte de evrei. În zilele care au precedat pogromul, asupra poliției s-a exercitat o puternică presiune de grup, din partea militarilor, a legionarilor, cuziștilor și a altor civili antisemiți, fiind acuzată că este „jidovită”.  Poliția a încercat, pentru o vreme, să aresteze militari și civili care participau la violențele antisemite, dar nu i se mai recunoștea autoritatea și oricum a fost copleșită de amploarea tulburărilor. Fiind zonă de interes militar, armata considera că are preeminență, inclusiv în chestiuni polițienești și astfel au izbucnit numeroase conflicte de autoritate. Lucrurile s-au rezolvat după ordinul lui Antonescu de deportare a evreilor, când militarii, polițiștii, jandarmii, gardienii publici și civilii s-au găsit umăr la umăr în vânătoarea de evrei. Pogromul a avut un efect consensual la nivelul diverselor autorități aflate în Iași, pe numitorul comun care era aversiunea față de evrei.
   Cine a răspândit zvonurile? Au fost trase, într-adevăr, focuri de armă pentru a provoca panică? După război, la ancheta finalizată, în 1948, cu judecarea și pedepsirea unui lot de câteva zeci de persoane pentru participarea la pogrom, linia principală de interpretare a fost că pogromul a fost planificat în detaliu și organizat de autoritățile antonesciene (perspectivă preluată și de Jean Ancel, autorul celei mai importante monografii privind pogromul). Regimul Antonescu a fost, într-adevăr, principalul responsabil pentru izbucnirea de violență, prin măsurile antisemite pe care le-a luat sistematic, prin propaganda xenofobă pe care a coordonat-o și printr-o serie de decizii luate înaintea și în timpul pogromului care au precipitat violența.
  Totuși, o izbucnire de violență colectivă are dinamica și autonomia ei și nu totul poate fi tradus printr-un model explicativ „dirijist”.
   Să luăm exemplul legionarilor. Mișcarea legionară a fost decimată după rebeliunea din ianuarie 1941. Mulți lideri legionari au fugit din țară, alții au fost arestați și judecați. Procesul celui mai important lot a fost judecat în iunie 1941, chiar înainte de pogromul de la Iași. Un punct central de disensiune între legionari și Antonescu în timpul Statului Național Legionar a fost stilistica politicii antievreiești. Antonescu, adept al ordinii militărești, nu accepta politica de asalt, bazată pe violență și extorcare, a legionarilor. Relațiile s-au răcit decisiv în momentul în care Antonescu a dispus desființarea poliției legionare, principalul instrument de deprivare a evreilor în folosul Mișcării. Factual, rebeliunea a debutat cu o tentativă de pogrom care a degenerat într-o confruntare pe față cu Antonescu. Legionarii sperau să obțină sprijinul Germaniei naziste și al armatei (au și răspândit afișe pe care scria „Armata e cu noi!”). Nu l-au obținut și au pierdut puterea, acuzându-l pe Antonescu că a trecut de partea evreilor. Unii dintre legionari, observând că, totuși, Antonescu continuă politica antisemită și promite o rezolvare a „problemei”, au militat pentru restabilirea legăturilor pe terenul „naționalismului integral”. Cuziștii mergeau, de asemenea, pe această direcție colaboraționistă. Alți legionari, în schimb, au adoptat o strategie conspirativă și subversivă, căutând să reobțină puterea, să infiltreze instituțiile statului antonescian, să pună presiune ele și să provoace dezordini. 

Manifest legionar din timpul rebeliunii din ianuarie 1941

   În zilele pogromului, au existat trei tipuri de intervenții legionare. Declanșarea războiului a fost văzută ca o oportunitate de către antisemiți, care au incitat militarii români și germani împotriva evreilor. Unii au acționat spontan. Alții la ordin. Am descoperit recent documente care arată că s-au răspândit ordine pe linia Frățiilor de Cruce, pentru provocarea unor dezordini antisemite. În fine, Serviciul Special de Informații a antrenat legionari pentru activități de spionaj și diversiune, care au fost surprinși la lucru de către poliție, în zilele pogromului.
   Acțiunile SSI nu sunt singurele care trădează implicarea regimului antonescian în tensionarea atmosferei în Iași. Un alt serviciu secret, foarte puțin cunoscut, a jucat un rol un propaganda și diversiunile împotriva evreilor. Se numea Serviciul Secret al Misionarilor și a fost format de Secția a II-a a Marelui Stat Major în colaborare cu Ministerul Propagandei Naționale. Agenții, deghizați în preoți, vânzători ambulanți, profesori, militari etc, aveau misiunea de a răspândi mesaje propagandistice antibolșevice și antievreiești. În zilele pogromului, toate acestea au jucat un rol.

În loc de concluzii
Pe scurt, pogromul a fost rezultatul unei, să-i spunem, dialectici (caracterizată de competiție, confruntare sau colaborare) a instituțiilor și forțelor antisemite aflate atunci la Iași, care a făcut ca violențele să scape de sub control. La fel s-a întâmplat și la revoluția din 1989. Retorica revoluționară lasă se înțeleagă că toți care au ieșit în stradă aveau același profil. Or revoluția a implicat, de fapt, forțe foarte diferite, eterogene, și din dinamica lor a ieșit ce a ieșit.
   Din analiza serioasă a modului în care s-a comportat armata în cele două situații de criză ar trebui extrase niște lecții. Este clar că militarii au fost foarte vulnerabili la zvonistică, manipulări și diversiuni, că nu au avut pregătirea necesară pentru intervenții chirurgicale în tulburări sociale din spațiul urban și că, în general, orice implicare politică sau ideologică a armatei a avut efecte dezastruoase.
   Apoi, conflictul / competiția dintre diferite instituții de forță (inclusiv servicii secrete) le-a deturnat de la menirea lor legală și a contribuit la sporirea tensiunilor sociale.
Nu în ultimul rând, un mediu social expus la diversiuni, zvonistică și excese ideologice prezintă oricând riscul derivei spre haos și violență.

Niciun comentariu: