Ce a fost dupa 1859

Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 24/01/2008

De obicei, istoria de consum public evoca triumfalist si simplificator ce s-a intimplat pina la unirea din 1859. Se vorbeste mai putin de efectele negative asupra Iasului produse de unire
"Esential pentru o natiune este ca toti indivizii sa aiba multe lucruri in comun si in acelasi timp ca toti sa fi uitat o multime de lucruri", afirma, cu mult temei, in secolul XIX, Ernest Renan. Si natiunea romana se bazeaza pe o memorie comuna, dar si pe amnezii multiple care au nivelat asperitati si au temperat conflicte aparent insolvabile.
In sensul observatiei lui Renan, se poate spune ca amnezia privind separatismul moldovean din preajma anului 1859 face parte din formula noastra identitara. De la un moment dat, natiunea romana nu a mai fost dispusa sa-si aminteasca de perioada in care nu era atit de coeziva si uniforma pe cit isi imagineaza astazi. Informatii obiective despre rezistenta fata de proiectul unirii a unei parti din elita moldoveana se gasesc cu greu chiar si in studiile de specialitate, ca sa nu mai vorbim de muzee, manuale sau alte surse (in)formare publice. Evocarea separatismului stirneste inconfort pina si in mediile cultivate, semn ca nationalismul si-a pus apasat amprenta asupra culturii politice romanesti.
Unirea de la 1859 nu a fost rezultatul unei miscari consensuale fara rest, cum lasa sa se inteleaga manualele si o parte a istoriografiei. Dimpotriva, a fost o decizie politica luata dupa lungi si tensionate dezbateri. Ideea unirii a stirnit entuziasme, dar si aprehensiuni. A coagulat forte insemnate, dar si o opozitie consistenta. A atras argumente solide, dar si contra-argumente la fel de serioase. Pe scurt, constituirea statului roman unificat a urmat unui proces decizional complex, in care s-a ajuns cu greu la un numitor comun minimal intre elitele moldovene si muntene. Si, un lucru iarasi uitat adesea, dezbaterile au continuat cu si mai mare intensitate dupa consumarea actului unirii.
Ion C. Bratianu observa chiar in iunie 1859 ca entuziasmul de la 24 ianuarie s-a potolit, tinzind sa se transforme in dezamagire. Unirea nu fusese solutia magica pentru rezolvarea tuturor problemelor, asa cum isi imaginasera unii in momentele de efuziune. Pentru moldoveni, pe masura ce statul roman se consolida in formula strict centralizatoare pentru care optase, au aparut tot mai multe elemente care confirmau temerile dinainte de unire, formulate de anti-unionisti. Capitala s-a mutat nu la Focsani, cum s-a stabilit initial, ci la Bucuresti. Cererea de amplasare a Curtii de Casatie la Iasi, ca "o compensatie morala pentru pierderile suferite de acest oras", a ramas fara ecou. Elita politica si culturala a inceput sa emigreze spre Bucuresti. Economia locala a decazut dramatic (participantii la o dezbatere organizata de autoritatile din Iasi in 1863 se plingeau ca nivelul schimburilor comerciale din 1862, anul centralizarii, a scazut cu 70% in comparatie cu 1861; ca "meseriile si fabricele din Iasi au cazutu cu totul", ca "valoarele caselor au cazutu de spariatu"). In 1863, iesenii cereau Bucurestiului aplicarea unui principiu al "sciintei moderne: descentralizarea administrativa", pentru ca "Iasii, ca si intreaga tara, sa scape de sub ucigatoarea concentrare a toata activitatea si viata nationala intr-un singur punct, oricare ar fi el". Fara ecou.
Nu intimplator, s-au acumulat frustrari. Cuza a fost primit cu raceala la Iasi in 1861. In 1862, izbucnea o manifestatie de protest in timpul careia au fost arse portretele lui Mihail Kogalniceanu (vazut ca tradator al cauzei moldovenilor) si s-a vorbit de "inghitirea", de "anexarea" Moldovei de catre Muntenia. Sfirsitul domniei lui Cuza gasea Moldova cuprinsa de nervozitate, iar nemultumirea era, dupa cum observau martorii straini, generalizata. "Moldova intreaga sufera - sublinia fara menajamente si Nicolae Sutu - de parasirea in care a fost lasata in urma unirii; de fapt n-a fost decit o anexare si o nimicire a fiintei sale, din lipsa de prevedere care sa faca sacrificiul mai putin dureros". Iesenii au sarbatorit caderea lui Cuza cu trei nopti de iluminatii. Tot mai multi cereau desfacerea unirii. N. Rosetti-Roznovanu lansa diatribe greu de imaginat acum: "Astazi, toate miscarile noastre, dupa mine, trebuie sa tinda numai la scaparea nenorocitei noastre Patrii Moldova de un jug mai crud si mai rusinos decit oricare, de jugul acelor care din gura se numesc, indraznesc a se numi, fratii nostri, iar prin faptele lor au demonstrat indeajuns ca n-au alt scop decit a se sluji de noi ca de robi, a suge putinul avut care ne-au ramas, a suge pina si singele nostru, a ne sacrifica, ca niste victime nevinovate, desfrinatei lor ambitiuni".
Tensiunea a culminat cu revolta separatista din Iasi, din aprilie 1866. Pe 3 aprilie 1866, dupa liturghie, multimea adunata intre Mitropolie si palatul Roznovanu, unde se reunisera liderii separatisti - circa 500 de persoane, dupa estimarile oficiale - a pornit, cu mitropolitul in frunte, spre Palatul Administrativ. Multimea striga "Jos Unirea!", "Traiasca Moldova". Protestatarii s-au inarmat cu pari si cu pietre; unii aveau pusti. Au incercat sa ridice baricade in fata regimentului muntean pe care Bucurestiul, prevazator, il trimisese din timp la Iasi. Initial, soldatii nu au avut voie sa traga, dar cind a aparut riscul sa fie coplesiti, au primit semnalul pentru deschiderea focului si atac la baioneta. S-a iscat, astfel, o confruntare singeroasa, care a durat citeva ore. Printre raniti s-a aflat, se pare, chiar mitropolitul. Ordinea a fost restabilita curind, strazile curatate de singe si de baricade, iar liderii revoltei arestati. Numarul victimelor nu se stie precis, pentru ca autoritatile au facut ancheta in cel mai mare secret. Este vorba, oricum, de cel putin citeva zeci de morti si alte zeci de raniti.
Acest fapte stingheritoare isi gasesc cu greu locul in memoria triumfalista si simplificatoare legata de unirea din 1859. Cu atit mai mult cu cit probleme semnalate atunci ramin si astazi valabile. Iasul nu si-a revenit niciodata pe deplin din socul politic, economic si cultural suferit dupa unire. Marginalizarea Iasului in cadrul noului statul ramine un fapt. Moldovenii au a incasa in continuare dispretul capitalei. In fine, cel mai important, centralizarea sufocanta pe care o reclamau separatistii face si astazi ravagii.