joi, 5 martie 2009

TRECUTUL INUTILIZABIL (I)


Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 4 Martie 2009

"Cititorul" nu se constituie intr-o pedagogie ca la manual a asumarii vinovatiei pentru crimele din timpul Holocaustului.

Dupa "Valkyrie", a ramas sa vorbesc despre celelalte doua filme hollywoodiene recente care se refera la Holocaust - "The Reader" si "Defiance". "Valkyrie" exploateaza o portiune de trecut utilizabil. La fel si "Defiance". Ma refer insa acum la "The Reader" (Cititorul), pentru ca filmul a fost adus in prim-plan de recenta decernare a premiilor Oscar - la care Kate Winslet, detinatoarea rolului principal, a primit premiul Academiei Americane de Film (care se adauga unui Glob de Aur si unui premiu Bafta pentru acelasi rol).

"Cititorul" decupeaza, dimpotriva, o portiune de trecut inutilizabil. Pelicula are in prim plan o figura de mai multe ori problematica - o femeie analfabeta, care in prima parte a filmului are o relatia amoroasa cu un adolescent de 15 ani, care o fascineaza citindu-i din marii autori, iar in a doua ne apare ca fosta membra a SS, care este judecata si trimisa in inchisoare pentru implicare in crime in timpul Holocaustului.

Cele doua parti ale filmului - care pune in scena romanul cu acelasi nume al lui Bernhard Schlink, un mare success international in 1995, cind a fost publicat - parca nici nu au legatura una cu alta. Si aceasta nu din cauza nepriceperii autorului cartii sau a producatorilor filmului, ci tocmai ca urmare a unui efect regizoral deliberat. Prima parte este cuprinsa de voluptatea unei legaturi carnale neobisnuite, dublata de pasiunea pentru carti a femeii care nu stie sa citeasca. In a doua parte, adolescentul devenit intre timp student la drept asista stupefiat la procesul fostei iubite, despre care afla abia atunci ca a fost gardian SS inainte de a o cunoaste. Prima parte este scufundata intr-un soi de senzualitate cazona, a doua este teribila si absurda.

Viata eroinei povestii, Hanna Schmitz, este de doua ori tragica, pentru ca incorporeaza in propriul destin si Rusinea si Vinovatia, cele doua stari-limita despre care s-a scris atit in antropologie si etica. Rusinea de a nu sti sa citeasca si vina de a fi participat, in timpul razboiului, la selectarea evreilor trimisi spre Auschwitz si la sinistrele "marsuri ale mortii" din iarna 1944-1945 (organizate de Germania nazista, aflata sub presiunea Armatei Rosii, pentru a-i muta pe evreii si prizonierii de razboi din lagare spre vest), in timpul carora a fost implicata in uciderea a 300 de femei evreice inchise intr-o biserica cuprinsa de flacari, carora Hanna si colegele sale nu le-au permis sa iasa. Dupa razboi, analfabetismul, secretul rusinos al Hannei, o impinge pe aceasta sa refuze o promovare intr-o slujba de birou, dupa ce a lucrat ca taxatoare, si sa dispara, totodata, din viata adolescentului Michael Berg. In timpul razboiului, probabil din acelasi motiv, refuzase o promovare la Siemens si a ajuns sa lucreze pentru SS ca gardian. In fine, in timpul procesului, rusinea o face pe Hanna sa-si asume paternitatea asupra unui raport SS, fapt care care ii atribuie un rol special, pe care nu il avusese, in crima de care a fost acuzata si, in consecinta, primeste pedeapsa cu inchisoarea pe viata.

Abia spre sfirsitul vietii, Hanna invata sa citeasca, dar de data aceasta nu pentru ochii lumii sau pentru a se "recalifica profesional", ci doar pentru a-si recapata ceva din respectul de sine. Nu reuseste insa transcenderea celeilalte mari probleme: vinovatia. Din aceasta cauza se sinucide. Exista vinovatii care nu pot fi iertate, ispasite. O spune si supravietuitoarea incendiului din noaptea fatidica, o simte si Hanna.

Hanna nu parcurge un proces complet de absolvire a greselii si transformare intr-o persoana cu o alta identitate etica (asupra subiectului conversiei etice recomand Claudia Card, The Atrocity Paradigm. A Theory of Evil). Aici este si cheia filmului. Fosta gardiana SS trece printr-o confesiune partiala (in timpul procesului este mai sincera decit colegele ei, agravindu-si situatia); urmeaza penitenta impusa, inchisoarea; scuza nu este formulata, pentru ca nu-i vede rostul ("Mortii sint tot morti!"); recurge in schimb la un gest reparatoriu (lasind prin testament putinii bani de banca supravietuitoarei incendiului ucigas, care ii redirectioneaza spre o organizatie de combatere a analfabetismului); regretul nu este exprimat explicit, dar poate fi ghicit - sinuciderea este, de altfel, un semn in acest sens; redemptiunea nu este obsinuta decit sub forma unei gest minimal simbolic pe care il face victima sa ramasa in viata.

Filmul nu se constituie intr-o pedagogie ca la manual a asumarii vinovatiei. Din acest motiv, a stirnit controverse intre specialistii in istoria Holocaustului. Unii s-au plins ca povestea Hannei romanteaza ceea ce nu poate fi romantat. Elie Wiesel, in schimb, a luat apararea filmului. In ce ma priveste, sint mai aproape de lectura pe care o face "Cititorului" Gesine Schwan in Politics and Guilt. The Destructive Power of Silence (multumesc lui V. Tismaneanu pentru semnalarea acestei carti excelente). (Va urma)

Niciun comentariu: