TRECUTUL INUTILIZABIL (II)

Autor: Adrian CIOFLANCA

Data publicarii in Ziarul de Iasi: 18 Martie 2009

Hanna Schmitz, din "Cititorul", nu a fost decit o rotita intr-un mecanism, care a avut totusi la indemina optiuni individuale, dar nu a facut recurs la ele.

In filmul "Cititorul", intr-o discutie dinspre final, supravietuitoarea incendiului ii recomanda lui Michael Berg, fostul iubit al femeii-gardian SS care se sinucisese, sa mearga la teatru daca doreste "catharsis", sa se indrepte catre literatura daca doreste sens, nu catre lumea lagarelor, pentru ca din lagare "nu iese nimic". Ei bine, cartea si filmul despre care vorbim nu sint dintre cele obisnuite, pentru ca nu ofera sens.

Nu asistam la o pedagogie confortabila de asumare exemplara a greselii si de transformare spectaculoasa in bine prin intelegerea raului. De fapt, "Cititorul" este povestea unei mari confuzii morale. De mai multe ori, si in timpul procesului, si dupa, Hanna Schmitz, fostul gardian SS, nu da semne ca are la indemina categoriile etice cu care operam indeobste. Slujba de la SS i se pare o slujba ca oricare alta; cind este intrebata de ce nu le-a lasat sa iasa pe femeile cuprinse de incediu, raspunde ca astfel s-ar fi produs haos; dupa razboi si pina la proces nu s-a gindit niciodata la trecutul ei patat; chestionata, la batrinete, daca a invatat ceva din toate prin cite a trecut, raspunde doar ca a invatat sa citeasca.

"Cititorul" ilustreaza foarte bine procesul de atrofiere a constiintei umane pe care l-a produs nazismul. Se stie, la fel ca si comunismul, nazismul si-a propus sa-si converteasca supusii la un cod moral propriu, alternativ moralei traditionale. Duritatea, eliminarea sentimentelor, justificarea ideologica rasista a violentei si a crimei, conformismul fara rest se numarau printre "valorile" propovaduite de aceasta "religie" seculara. Membrii SS, cu precadere, erau indoctrinati in acest spirit. SS-ista Hanna Schmitz, prin frigiditatea ei emotionala si morala (sa nu uitam, emotia deschide calea spre morala, o spun mai multi ginditori), este intruparea perfecta a heteronomiei stupefiante pe care o produce o ideologie radicala. Vedem in actiune un om care, fara a fi o bestie, este lipsit de claritate morala si de liber arbitru. Hanna Schmitz nu a fost decit o rotita intr-un mecanism, care a avut totusi la indemina optiuni individuale, dar nu a facut recurs la ele intrucit pervertirea prin care a trecut in timpul nazismului alaturi de o mare parte a societatii germane a lasat-o pe nesimtite fara o harta morala.

Trebuie spus ca Hanna Schmitz nu este totalmente lipsita de regret. Doar ca regretul nu se exprima verbal, neechivoc, asa cum cer ritualurile moderne ale penitentei. In cazul ei, vedem manifestindu-se "vinovatia tacuta" despre care vorbeste Gesine Schwan in cartea privind relatia dintre vinovatie si politica. Altfel, putem ghici din limbajul trupului (mimica, obsesia pentru apa si curatenie), din ceea ce face, din actul sinuciderii si din testamentul lasat, ca Hanna Schmitz era macinata de regret.

In anii '60, Germania Federala a organizat mai multe procese ale criminalilor de razboi, ca semn ca isi asuma responsabilitatea pentru judecarea crimele nazismului, dupa ce procesul de la Nürnberg a fost tutelat de aliati. Intre acestea s-a numarat si procesul Auschwitz-ului. In acest context si-a inserat Bernhard Schlink povestea din "Cititorul". Nu exista un consens intre istorici in evaluarea efectelor morale pe care aceste procese le-ar fi avut asupra germanilor. Unii le considera un moment de cotitura in istoria Germaniei, altii spun ca si-au ratat menirea. "Cititorul" combina cele doua atitudini, dar tinde mai mult spre a doua interpretare. Exista la un moment dat un dialog in care studentii la drept care asista la proces se declara dezamagiti, pentru ca se asteptau la o demonstratie spectaculoasa a victoriei binelui asupra raului si au asistat doar la condamnarea unei femei ratacite, care, in plus, prin faptul ca a fost mai putin cinica decit colegele din SS, a ajuns sa ia asupra-i o parte mai mare din vina.

"Nu e asa ca ati fi fost mai fericiti daca as fi fost in stare sa arat ca toti criminalii (nazisti) erau nebuni?", intreba la un moment dat unul dintre cei mai importanti istorici ai Holocaustului, Raul Hilberg. Aici este o mare dificultate de interpretare pe care o ridica Holocaustul. Germania nazista, ca si alte state criminale moderne, a produs, pe linga criminalii cu profilul clasic al sadicului sanguinar, dement, reprehensibil, si criminali "ordinari", "normali".

Subiectul a fost semnalat pentru prima data pregnant in anii de '60 de Hannah Arendt in cartea despre procesul lui Eichmann si banalitatea raului. In anii '90, un alt istoric important, Cristopher Browning, a publicat o carte excelenta despre "oamenii obisnuiti" dintr-un batalion de politie germana, format in mare parte din oameni de virsta mijlocie proveniti din medii muncitoresti, pe care nimic nu-i anunta ca figuri patibulare, dar care participa zelos la aplicarea "Solutiei Finale" in Polonia (avind pe constiinta circa 38.000 de evrei polonezi impuscati si alti 45.000 trimisi in lagarul de exterminare de la Treblinka). Browning a subliniat impactul factorilor situationali asupra unor caracteristici general umane (mai precis, moderne) in procesul de transformare a oamenilor obisnuiti in criminali - dezumanizarea, banalizarea si rutinizarea violentei produse de razboi si de nazism, presiunea de grup (peer-pressure), cultura conformismului, lasitatea si instinctul de auto-conservare, carierismul, birocratizarea, formalizarea crimei etc.

Hanna Schmitz a fost unul din nenumaratele produse ale acestui proces, care nu a avut resursele morale pentru a rezista istoriei din care a ajuns sa faca parte.