NOSTALGIA PENTRU COMUNISM
Adrian CIOFLÂNCĂ
Revista 22, 28 septembrie 2010
Revista 22, 28 septembrie 2010
Centrul de Sondare a Opiniei şi Pieţei a realizat, în colaborare cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, un sondaj de opinie naţional care măsoară percepţiile populaţiei asupra comunismului. Este o cercetare elaborată, programată a dura mai mulţi ani, menită a regla politicile publice ale unei instituţii care se ocupă de istoria şi memoria comunismului.
47% dintre români consideră comunismul o idee bună, dar prost aplicată, iar alţi 14%, o idee bună şi bine aplicată. Doar 27% văd în comunism o idee greşită. Din răspunsurile la întrebări, se poate observa că există o evaluare preponderent pozitivă a perioadei de dinainte de 1989 şi a comunismului ca atare. 49% afirmă că era mai bine înainte, 14% cred că în prezent este la fel, iar 23% spun că era mai rău înainte.
Motivele enunţate ale nostalgiei sunt: oamenii aveau locuri de muncă (62%), traiul era decent (26%), toţi oamenii aveau locuinţă (19%), exista siguranţa zilei de mâine (12%), precum şi siguranţă publică (11%). Ceva mai puţini spun că existau salarii bune, învăţământ gratuit de calitate, disciplină, egalitate, dezvoltare economică suficientă funcţionării României, că nu exista corupţie, sistemul medical era bun, leul stabil şi altele. Cei care evaluează negativ perioada pre-1989 se gândesc la lipsa libertăţii (69%), a alimentelor şi utilităţilor publice (47%), a informaţiilor (11%), la dictatură, torturi/crime, la faptul că predominau nonvalorile, lipsa încrederii, favoritismul şi clientelismul şi că epoca se indentifica cu N. Ceauşescu.
Concluziile Raportului Final al Comisiei Tismăneanu sunt împărtăşite doar parţial de populaţie. 42% dintre cei care oferă un răspuns admit că regimul comunist a fost „ilegitim“ (31% nu sunt de acord, iar 27% nu ştiu sau nu răspund), în timp ce doar 37% conced că acelaşi regim a fost şi criminal (41% spun că nu, iar 22% nu ştiu sau nu răspund). Este de remarcat ponderea mare a nonrăspunsurilor.
Gh. Gheorghiu-Dej şi N. Ceauşescu au imagini amestecate, cei mai mulţi dintre români considerând că au făcut şi bine, şi rău României (29% în cazul primului, 46% la cel de-al doilea). Evaluarea exclusiv pozitivă ajunge la 21% în cazul lui Dej şi 25% în cazul lui Ceauşescu. Proporţia celor care declară că au avut de suferit, personal sau în familie, de pe urma comunismului este de 3% personal, 6% cineva din familie, 4% şi personal, şi în familie. 78% spun că nu au avut de suferit. Formele de suferinţă menţionate sunt sărăcia şi lipsa de alimente, confiscări, experienţa de deţinut politic (6% din 13%), lipsa libertăţii, persecuţie politică, hărţuire etc.
Responsabilitatea pentru represiune (a cărei existenţă este admisă de jumătate din populaţie) este împărţită egal între cei cu funcţii în PCR (45%) şi cei cu funcţii în Securitate (44%).
Sondajul arată un suport consistent al românilor pentru lustraţie, pentru înfiinţarea unui Muzeul Naţional al Dictaturii Comuniste din România şi pentru instituirea unei Zile de Comemorare a Victimelor Regimului Comunist din România, iniţiative ale IICCMER.
România nu face imagine excepţională dacă este să ne comparăm cu celelalte state postcomuniste din zonă. Peste tot, nostalgia faţă de comunism este un fenomen remarcabil. Mai mulţi politologi, între care îl menţionez pe Christian W. Haerpfer, au scris temeinic pe acest subiect. Conform lui Haerpfer, în anii 90 cam jumătate dintre români regretau economia centralizată comunistă, ceea ce ne situa în marginea de jos a mediei est-central-europene şi pe trend descrescător (contrastul fiind mare cu ţări precum Ungaria, o excepţie prin „comunismul gulaş“, sau statele ex-sovietice, unde nostalgia trecea de 70%, ajungând până la 90% în cazul Ucrainei). În privinţa nostalgiei faţă de guvernarea comunistă, România a respectat trendul zonal crescător, dar cu cote mai mici decât media, maximum de apreciere fiind de până în 38% (cel mai mic din toată Europa de Est la sfârşitul anilor 90). Şi la capitolul nostalgie pentru comunism ca regim politic România era în anii 90 sub media est-europeană (cu 10-20 de procente, faţă de peste 50% Ungaria şi ţările ex-sovietice). Ca o concluzie preliminară, sondajele indicau în România un nivel destul de ridicat de nostalgie, dar sub media Europei de Est. Aşadar, nu suntem excepţionali.
Din analiza datelor din sondaje, s-a putut vedea că există un corpus dur de nostalgici restauratori, oscilând între 10-20 de procente, care doresc reinstaurarea comunismului, sunt ostili democraţiei, nu s-au adaptat nicidecum în tranziţie, au profil autoritar şi xenofob, au peste 40 de ani (deci aveau peste 20 de ani la revoluţie), locuiesc cu precădere în sudul şi nord-estul ţării şi votează cu PRM sau cu PSD. Ceilalţi „nostalgici“ până spre 50%, revoltaţii, nu regretă neapărat trecutul, ci evaluează negativ prezentul şi îl contrapun unui trecut edulcorat, din care sunt expurgate amnezic elementele negative. Ponderea lor creşte în momentele de criză. Nostalgia astfel exprimată este, de fapt, un răspuns polemic dat prezentului. Iar Ceauşescu cel contrafăcut de memoria amnezică şi în care se investesc aparent cei frustraţi de prezent este, cum nimerit spunea prietenul Ioan Stanomir, simbolul eşecurilor noastre în construirea unei democraţii şi economii viabile.
Profilul nostalgicilor polemici este nebulos, se vede acest lucru şi din datele CSOP-IICCMER. Mediul de rezidenţă, zona, sexul şi nici măcar vârsta nu sunt predictori puternici. Cei mai puţini nostalgici îi găsim în intervalul de vârstă 20-39 de ani, în segmentul activ al societăţii, care este supus într-o mai mare măsură socializării secundare (tipul de socializare unde se vorbeşte cel mai mult despre abuzurile şi crimele comunismului, despre condamnarea regimului comunist ca ilegitim şi criminal).
Aparent surprinzător, găsim un nivel mare de „nostalgie“ la cei sub 20 de ani, deci care nu au prins comunismul nicio clipă. Explicaţia stă în socializarea primară: influenţa părinţilor nostalgici este majoră, iar şcoala nu îşi face treaba. Conform sondajului CSOP, sursele cele mai importante privind istoria comunismului sunt mass-media (56% - iar în mass-media nu se vorbeşte foarte mult despre acest subiect), şcoala/universitatea (33%), familie (21%), cărţi (21%), filme artistice sau documentare (20%), Internet (9%). Din sondajul IRES se vede că despre perioada pre-89 vorbesc în familie 67% dintre cei care au răspuns, 37% o fac în termeni pozitivi, 57% în termeni şi pozitivi, şi negativi şi 5% în termeni exclusiv negativi.
Comunismul a pierdut bătălia cu istoria, dar, cel puţin deocamdată, nu şi pe aceea cu memoria. Istoria comunismului este mai peste tot istoria unui eşec. Acest fapt îl ştiu specialiştii, îl recunosc şi cei mai mulţi dintre foştii lideri comunişti. Memoria socială a comunismului rămâne, în schimb, amestecată. Interesant este că din sondajul IRES se observă o rezistenţă socială importantă faţă de opinia calificată, 52% dintre respondenţi considerând că istoricii şi analiştii nu se raportează corect şi imparţial la perioada comunistă.
Prospeţimea ideii comuniste rezidă în transcendenţa sa, care îi asigură imunitatea în faţa oricărei provocări empirice. Marxism-leninismul s-a articulat, în ciuda materialismului său, pe o formă radicală de apriorism, valorizând întotdeauna proiectul utopic în confruntarea sa cu realitatea. Astfel, de fiecare dată când sunt arătate efectele reale ale comunismului, suntem trimişi la proiecte şi promisiuni generoase, trădate de fiecare dată de oameni nedemni de cauza comunistă.
Aceasta este o cauză importantă a fascinaţiei continue exercitate de comunism. O a doua ţine de istoria socială a modernizării forţate comuniste. Pentru mulţi, raportat la situaţia anterioară, comunismul a fost, prin răsturnarea şi delabrarea ierarhiilor sociale, o oportunitate pe care au folosit-o pentru ascensiunea socială, profesională sau politică, pentru mutarea de la sat la oraş, reprofilare profesională sau îmbunătăţirea standardelor de viaţă etc. Regimul nu s-a bazat doar pe represiune, ci şi pe cooptare. Nu a lăsat în urmă doar victime, ci şi foarte mulţi oameni care au profitat. Bine, de cele mai multe ori, şi aceştia din urmă au fost la rându-le victime, din cauza infinitelor privaţiuni impuse de comunism, dar greu a fost mereu, şi înainte de comunism, şi în timpul acestuia, şi după, aşa că, punând lucrurile în balanţă, seduşi de tentanţia nostalgiei, agasaţi de prezent, extrag pentru uzul memoriei doar ceea ce a fost bun şi minimalizează ce a fost insuportabil.
Istoria oportunismului social în comunism este una dureroasă şi foarte greu de scris, dar iată că sondajele arată că oamenii sunt mai dispuşi să recunoască nişte lucruri decât o fac istoricii.
De aici şi dificultăţile unei pedagogii a memoriei. Pentru cine are acces la documente, lucrurile sunt clare: comunismul a fost sinistru, de la ideologie, discurs şi până la practică. Însă pentru oamenii obişnuiţi, cum am văzut, lucrurile sunt mai amestecate.
Iată două registre greu de conciliat. O soluţie miraculoasă pentru a apropia cele două viziuni nu există, dar câte ceva se poate face.
În primul rând, este nevoie ca tranziţia să reuşească, pentru că, atâta vreme cât prezentul nu oferă ceva inechivoc mai bun decât înainte, nostalgia va fi mereu o problemă. În al doilea rând, este nevoie ca oamenii să ştie mai multe despre ce li s-a întâmplat înainte de 1989, iar pentru aceasta istoricii trebuie să aibă acces la documente, iar instituţiile care se ocupă de trecutul recent să comunice mai bine rezultatele cercetărilor şi să le transforme în acte educaţionale. Nu în ultimul rând, este nevoie de apropiere undeva la mijloc între cele două voci, cea a istoriei profesionale şi cea a memoriei private, pentru a nu se ajunge să credem că ele vorbesc despre realităţi completamente diferite.
47% dintre români consideră comunismul o idee bună, dar prost aplicată, iar alţi 14%, o idee bună şi bine aplicată. Doar 27% văd în comunism o idee greşită. Din răspunsurile la întrebări, se poate observa că există o evaluare preponderent pozitivă a perioadei de dinainte de 1989 şi a comunismului ca atare. 49% afirmă că era mai bine înainte, 14% cred că în prezent este la fel, iar 23% spun că era mai rău înainte.
Motivele enunţate ale nostalgiei sunt: oamenii aveau locuri de muncă (62%), traiul era decent (26%), toţi oamenii aveau locuinţă (19%), exista siguranţa zilei de mâine (12%), precum şi siguranţă publică (11%). Ceva mai puţini spun că existau salarii bune, învăţământ gratuit de calitate, disciplină, egalitate, dezvoltare economică suficientă funcţionării României, că nu exista corupţie, sistemul medical era bun, leul stabil şi altele. Cei care evaluează negativ perioada pre-1989 se gândesc la lipsa libertăţii (69%), a alimentelor şi utilităţilor publice (47%), a informaţiilor (11%), la dictatură, torturi/crime, la faptul că predominau nonvalorile, lipsa încrederii, favoritismul şi clientelismul şi că epoca se indentifica cu N. Ceauşescu.
Concluziile Raportului Final al Comisiei Tismăneanu sunt împărtăşite doar parţial de populaţie. 42% dintre cei care oferă un răspuns admit că regimul comunist a fost „ilegitim“ (31% nu sunt de acord, iar 27% nu ştiu sau nu răspund), în timp ce doar 37% conced că acelaşi regim a fost şi criminal (41% spun că nu, iar 22% nu ştiu sau nu răspund). Este de remarcat ponderea mare a nonrăspunsurilor.
Gh. Gheorghiu-Dej şi N. Ceauşescu au imagini amestecate, cei mai mulţi dintre români considerând că au făcut şi bine, şi rău României (29% în cazul primului, 46% la cel de-al doilea). Evaluarea exclusiv pozitivă ajunge la 21% în cazul lui Dej şi 25% în cazul lui Ceauşescu. Proporţia celor care declară că au avut de suferit, personal sau în familie, de pe urma comunismului este de 3% personal, 6% cineva din familie, 4% şi personal, şi în familie. 78% spun că nu au avut de suferit. Formele de suferinţă menţionate sunt sărăcia şi lipsa de alimente, confiscări, experienţa de deţinut politic (6% din 13%), lipsa libertăţii, persecuţie politică, hărţuire etc.
Responsabilitatea pentru represiune (a cărei existenţă este admisă de jumătate din populaţie) este împărţită egal între cei cu funcţii în PCR (45%) şi cei cu funcţii în Securitate (44%).
Sondajul arată un suport consistent al românilor pentru lustraţie, pentru înfiinţarea unui Muzeul Naţional al Dictaturii Comuniste din România şi pentru instituirea unei Zile de Comemorare a Victimelor Regimului Comunist din România, iniţiative ale IICCMER.
România nu face imagine excepţională dacă este să ne comparăm cu celelalte state postcomuniste din zonă. Peste tot, nostalgia faţă de comunism este un fenomen remarcabil. Mai mulţi politologi, între care îl menţionez pe Christian W. Haerpfer, au scris temeinic pe acest subiect. Conform lui Haerpfer, în anii 90 cam jumătate dintre români regretau economia centralizată comunistă, ceea ce ne situa în marginea de jos a mediei est-central-europene şi pe trend descrescător (contrastul fiind mare cu ţări precum Ungaria, o excepţie prin „comunismul gulaş“, sau statele ex-sovietice, unde nostalgia trecea de 70%, ajungând până la 90% în cazul Ucrainei). În privinţa nostalgiei faţă de guvernarea comunistă, România a respectat trendul zonal crescător, dar cu cote mai mici decât media, maximum de apreciere fiind de până în 38% (cel mai mic din toată Europa de Est la sfârşitul anilor 90). Şi la capitolul nostalgie pentru comunism ca regim politic România era în anii 90 sub media est-europeană (cu 10-20 de procente, faţă de peste 50% Ungaria şi ţările ex-sovietice). Ca o concluzie preliminară, sondajele indicau în România un nivel destul de ridicat de nostalgie, dar sub media Europei de Est. Aşadar, nu suntem excepţionali.
Din analiza datelor din sondaje, s-a putut vedea că există un corpus dur de nostalgici restauratori, oscilând între 10-20 de procente, care doresc reinstaurarea comunismului, sunt ostili democraţiei, nu s-au adaptat nicidecum în tranziţie, au profil autoritar şi xenofob, au peste 40 de ani (deci aveau peste 20 de ani la revoluţie), locuiesc cu precădere în sudul şi nord-estul ţării şi votează cu PRM sau cu PSD. Ceilalţi „nostalgici“ până spre 50%, revoltaţii, nu regretă neapărat trecutul, ci evaluează negativ prezentul şi îl contrapun unui trecut edulcorat, din care sunt expurgate amnezic elementele negative. Ponderea lor creşte în momentele de criză. Nostalgia astfel exprimată este, de fapt, un răspuns polemic dat prezentului. Iar Ceauşescu cel contrafăcut de memoria amnezică şi în care se investesc aparent cei frustraţi de prezent este, cum nimerit spunea prietenul Ioan Stanomir, simbolul eşecurilor noastre în construirea unei democraţii şi economii viabile.
Profilul nostalgicilor polemici este nebulos, se vede acest lucru şi din datele CSOP-IICCMER. Mediul de rezidenţă, zona, sexul şi nici măcar vârsta nu sunt predictori puternici. Cei mai puţini nostalgici îi găsim în intervalul de vârstă 20-39 de ani, în segmentul activ al societăţii, care este supus într-o mai mare măsură socializării secundare (tipul de socializare unde se vorbeşte cel mai mult despre abuzurile şi crimele comunismului, despre condamnarea regimului comunist ca ilegitim şi criminal).
Aparent surprinzător, găsim un nivel mare de „nostalgie“ la cei sub 20 de ani, deci care nu au prins comunismul nicio clipă. Explicaţia stă în socializarea primară: influenţa părinţilor nostalgici este majoră, iar şcoala nu îşi face treaba. Conform sondajului CSOP, sursele cele mai importante privind istoria comunismului sunt mass-media (56% - iar în mass-media nu se vorbeşte foarte mult despre acest subiect), şcoala/universitatea (33%), familie (21%), cărţi (21%), filme artistice sau documentare (20%), Internet (9%). Din sondajul IRES se vede că despre perioada pre-89 vorbesc în familie 67% dintre cei care au răspuns, 37% o fac în termeni pozitivi, 57% în termeni şi pozitivi, şi negativi şi 5% în termeni exclusiv negativi.
Comunismul a pierdut bătălia cu istoria, dar, cel puţin deocamdată, nu şi pe aceea cu memoria. Istoria comunismului este mai peste tot istoria unui eşec. Acest fapt îl ştiu specialiştii, îl recunosc şi cei mai mulţi dintre foştii lideri comunişti. Memoria socială a comunismului rămâne, în schimb, amestecată. Interesant este că din sondajul IRES se observă o rezistenţă socială importantă faţă de opinia calificată, 52% dintre respondenţi considerând că istoricii şi analiştii nu se raportează corect şi imparţial la perioada comunistă.
Prospeţimea ideii comuniste rezidă în transcendenţa sa, care îi asigură imunitatea în faţa oricărei provocări empirice. Marxism-leninismul s-a articulat, în ciuda materialismului său, pe o formă radicală de apriorism, valorizând întotdeauna proiectul utopic în confruntarea sa cu realitatea. Astfel, de fiecare dată când sunt arătate efectele reale ale comunismului, suntem trimişi la proiecte şi promisiuni generoase, trădate de fiecare dată de oameni nedemni de cauza comunistă.
Aceasta este o cauză importantă a fascinaţiei continue exercitate de comunism. O a doua ţine de istoria socială a modernizării forţate comuniste. Pentru mulţi, raportat la situaţia anterioară, comunismul a fost, prin răsturnarea şi delabrarea ierarhiilor sociale, o oportunitate pe care au folosit-o pentru ascensiunea socială, profesională sau politică, pentru mutarea de la sat la oraş, reprofilare profesională sau îmbunătăţirea standardelor de viaţă etc. Regimul nu s-a bazat doar pe represiune, ci şi pe cooptare. Nu a lăsat în urmă doar victime, ci şi foarte mulţi oameni care au profitat. Bine, de cele mai multe ori, şi aceştia din urmă au fost la rându-le victime, din cauza infinitelor privaţiuni impuse de comunism, dar greu a fost mereu, şi înainte de comunism, şi în timpul acestuia, şi după, aşa că, punând lucrurile în balanţă, seduşi de tentanţia nostalgiei, agasaţi de prezent, extrag pentru uzul memoriei doar ceea ce a fost bun şi minimalizează ce a fost insuportabil.
Istoria oportunismului social în comunism este una dureroasă şi foarte greu de scris, dar iată că sondajele arată că oamenii sunt mai dispuşi să recunoască nişte lucruri decât o fac istoricii.
De aici şi dificultăţile unei pedagogii a memoriei. Pentru cine are acces la documente, lucrurile sunt clare: comunismul a fost sinistru, de la ideologie, discurs şi până la practică. Însă pentru oamenii obişnuiţi, cum am văzut, lucrurile sunt mai amestecate.
Iată două registre greu de conciliat. O soluţie miraculoasă pentru a apropia cele două viziuni nu există, dar câte ceva se poate face.
În primul rând, este nevoie ca tranziţia să reuşească, pentru că, atâta vreme cât prezentul nu oferă ceva inechivoc mai bun decât înainte, nostalgia va fi mereu o problemă. În al doilea rând, este nevoie ca oamenii să ştie mai multe despre ce li s-a întâmplat înainte de 1989, iar pentru aceasta istoricii trebuie să aibă acces la documente, iar instituţiile care se ocupă de trecutul recent să comunice mai bine rezultatele cercetărilor şi să le transforme în acte educaţionale. Nu în ultimul rând, este nevoie de apropiere undeva la mijloc între cele două voci, cea a istoriei profesionale şi cea a memoriei private, pentru a nu se ajunge să credem că ele vorbesc despre realităţi completamente diferite.
Comentarii