POVESTEA ÎN OGLINDĂ A UNEI GROPI COMUNE

ADRIAN CIOFLÂNCĂ
Material publicat în revista 22 şi Ziarul de Iaşi

Pentru câteva zeci de oameni, lăsaţi fără viaţă şi fără identitate într-o groapă comună din Popricani, nu se mai poate face aproape nimic. Decât să se afle adevărul. Nu există documente oficiale care să vorbească direct despre masacrul din pădurea Vulturi, judeţul Iaşi, acolo unde am depistat recent – cu ajutorul unei echipe de arheologi, în cadrul unui proiect al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România – o groapă comună. Avem, în schimb, mărturiile martorilor oculari, care vorbesc despre circa 100 de evrei omorîţi acolo de trupele române, şi documentele de arhivă, care relatează despre masacre similare comise în vara anului 1941, de o parte şi de alta a Prutului. Până vom afla lucruri noi, din interpretarea descoperirilor arheologice şi din ancheta Parchetului Militar, să vedem ce putem şti în acest moment, pe baza documentelor inedite, despre călăi şi despre victime.

Echipa de arheologi condusă de dr. Neculai Bolohan la lucru

Căpitanul Ion Stihi

Să începem cu o poveste aparent banală. Căpitanul Ion Stihi s-a născut în Basarabia, în comuna Văscăuţi – Soroca. În 1937, la 30 de ani, s-a căsătorit cu o fată de vârstă apropiată din Cetatea Albă. Din cauza izbucnirii războiului, nu au apucat să se bucure prea mult unul de altul. De altfel, Larissa nici nu l-a mai văzut vreodată după ce a plecat pe front. Totuşi, o legătură puternică trebuie să se fi creat de vreme ce el căuta să o impresioneze de la distanţă, trimiţându-i cadouri de valoare de pe front. Întâi a fost un inel de aur, apoi o brăţară şi la urmă, încununarea dragostei lui, un splendid ceas Omega, tot din aur.

Ion făcea parte dintr-un regiment de elită al armatei române, Regimentul 6 Vânători din cadrul Diviziei a 14-a, care s-a retras precipitat din Basarabia, din Bălţi, în iunie 1940, ca urmare a ultimatumului sovietic, şi a devenit vârf de lance al „răzbunării” un an mai târziu, când soldaţii români au trecut Prutul umăr la umăr cu soldaţii celui de-al treilea Reich. Stihi era apreciat de superiori pentru că era fire îndrăzneaţă şi nu ezita să facă lucruri pe care alţii le refuzau. Totuşi, norocul său nu a durat mult, pentru că a murit în septembrie 1941 în luptele pentru Odessa.

La puţin timp după terminarea războiului, în toamna lui 1945, Larissa Stihi a fost chemată să depună mărturie într-o anchetă. Atunci i s-a spus oficial că soţul ei a fost implicat în crime de război şi că bijuteriile trimise de pe front au fost luate de la evrei pe care soţul ei i-a omorât. Între timp, Larissa se mutase la Bucureşti, tocmai pe bulevardul Magheru, iar apartamentul i-a fost percheziţionat de autorităţi, preocupate să afle cât din prosperitatea subită a familiei Stihi se datora jefuirii evreilor. Cu puţin timp înainte de percheziţie şi interogatoriu, la Stânca Roznovanu, în judeţul Iaşi, fuseseră deschise trei gropi comune cu 311 evrei omorâţi în iunie 1941 sub coordonarea lui Ion Stihi. Au fost măcelăriţi acolo laolaltă bărbaţi, femei, bătrâni şi copii (38 dintre ei aveau vârste între 1-12 ani).

Procesul din 1948

Povestea îngrozitoare a lui Ion Stihi avea să fie cunoscută foarte bine în anii următori, fiind punct central în procesul din 1948 al masacrelor de la Stânca Roznovanu, Bălţi, Mărculeşti, Gura Căinari, Floreşti etc, în care au fost omorâţi mii de evrei, cuplat de autorităţile de atunci, şi pe bună dreptate, cu procesul pogromului de la Iaşi.

În iunie 1948, au fost condamnate, pentru masacrele săvârşite în primele săptămâni de război, 50 de persoane – ofiţeri din armata română, Serviciul Special de Informaţii şi poliţie, gardieni publici şi civili. În timpul procesului, pe banca acuzării în chestiunea masacrelor săvârşite de Stihi şi ceilalţi, mai stăteau doar superiorii acestuia - colonelul Ermil Matieş, comandantul Regimentului 6 Vânători şi generalul Gheorghe Stavrescu, comandantul Diviziei a 14-a Infanterie. Amândoi aveau să fie condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi au murit câţiva ani mai târziu în închisoare, la Aiud. Au mai fost judecate şi condamnate alte 5 persoane pentru masacrele de la Stânca şi de după, dar acestea erau date dispărute în momentul judecării cauzei – sublocotenent Eugen Mihăilescu, sergent major Vasile Mihailov, soldat Ion Epure (toţi din Regimentul 6, condamnaţi pentru că au împuşcat civili evrei), sergent Gheorghe Cimpoeşu (utilizat de Regimentul 6 pentru identificarea evreilor), precum şi Paraschiva Moroşanu (Barlaconschi), care a luat parte la jefuirea victimelor.

Despre ce vorbim

Intrarea în război a fost văzută de regimul Ion Antonescu ca o oportunitatea istorică pentru purificarea etnică a României. Este faimoasă declaraţia lui Mihai Antonescu din 3 iulie 1941: „Ne găsim în momentul istoric cel mai favorabil şi mai larg pentru o totală descătuşare etnică, pentru o revizuire naţională şi pentru purificarea neamului nostru de toate acele elemente străine sufletului lui...”.

„Soluţia” oficială adoptată era „migraţiunea forţată a întregului element evreiesc din Basarabia şi Bucovina”, dar, în practică, deportarea a fost dublată de masacre nenumărate, care au presărat cele două provincii cu gropi comune. Oamenii Regimentului 6 Vânători, a căror poveste ne interesează aici, peste tot pe unde au trecut au masacrat evrei şi i-au aruncat în gropi comune. „Metodologia criminală” utilizată în masacrul din pădurea Vulturi, aflată în iunie 1941 sub controlul Regimentului 6, seamănă izbitor cu modul în care s-au desfăşurat crimele în masă comise în Basarabia de aceeaşi unitate. De fiecare dată, evreii au fost evacuaţi din localităţi sub un pretext sau altul, deposedaţi de bunuri, forţaţi să îşi sape groapa, puşi câte zece pe marginea gropii, cu faţa spre aceasta, şi împuşcaţi de la spate, pentru a cădea direct acolo.

Schiţă pentru un profil al criminalilor de război români

Dar cine era acest Ion Stihi? Se poate citi cumva în destinul său profilul unui sanguinar? La prima vedere, nu. Din foaia matricolă, vedem că Stihi avea o carieră solidă în armată şi, de bună seamă, privea războiul ca o oportunitate de afirmare.

Dar dacă ne uităm cu atenţie la biografia căpitanului Stihi, observăm câteva elemente care îl particularizează, alături de alţi criminali de război. Stihi era, ca şi Mihăilescu, ofiţer de informaţii al Regimentului 6, trecând printr-un curs de formare în domeniul informaţiilor, contrainformaţiilor şi diversiunii la Secţia a II-a a Marelui Stat Majo. Astăzi se ştie, în urma cărţilor publicate de Jean Ancel şi Radu Ioanid, că Secţia a II-a, condusă de colonelul Radu Dinulescu, a fost implicată, alături de Serviciul Special de Informaţii, în operaţiuni secrete de diversiune şi incitare împotriva evreilor, care să ducă la masacre (pogromul de la Iaşi fiind, în aprecierea lui Jean Ancel, un test-case), şi mai apoi în deportarea în Transnistria, presărată cu crime în masă, a evreilor din Bucovina şi Basarabia. Din documente, vedem că Stihi şi Mihăilescu erau de fiecare dată sursa zvonurilor privind „fapte de sabotaj comise de evrei”, care să justifice masacrele.

Legătura dintre criminali şi Basarabia

Stihi, Mihăilescu, Mihailov şi Cimpoeşu erau toţi basarabeni. Regimentul 6 Vânători era plasat la Bălţi în momentul ultimatumului sovietic din iunie 1940 şi a trecut prin degringolada umilitoare a retragerii din Basarabia. Conform unor mărturii, ofiţerii Regimentului, considerându-se umiliţi de evrei în timpul retragerii, au cerut în 1941 să lupte în preajma Sculenilor şi în zona Bălţi pentru a se răzbuna.

Propaganda militară, virulent antisemită, a transformat episodul retragerii din Basarabia într-un element cheie, blamându-i pe evrei pentru umilinţa îndurată. Intrarea în război a fost văzută ca o oportunitate de revanşă, tema „răzbunării” fiind prezentă pe buzele multora, în vara anului 1941, începând de la declaraţiile făcute public de Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, până la justificări ale violenţelor de către reprezentanţi ai autorităţii statului, în timpul pogromului de la Iaşi şi a masacrelor care au urmat. Nu întâmplător, pogromul de la Iaşi a izbucnit la exact un an de la părăsirea Basarabiei. Unităţile care cu un an înainte îşi aveau baza în Basarabia sau aveau basarabeni în componenţă s-au dovedit a fi extrem de violente în Iaşi şi în Basarabia.

Un lucru care nu se ştia până acum, pe lângă SSI şi Secţia a II-a, în teren a fost prezentă cu rolul de a incita împotriva evreilor încă o unitate – Serviciul Secret al Misionarilor – o grupare cu rost propagandistic anticomunist şi antievreiesc, organizată de Ministerul Propagandei Naţionale după modelul unui serviciu secret şi cu membri recrutaţi dintre basarabeni şi transnistreni.

Antisemitismul, factor decisiv

Erau Stihi, Mihăilescu şi ceilalţi antisemiţi? Fără doar şi poate. Putem stabili acest lucru pur şi simplu urmărind cum au selectat victimele civile, plecând strict de la criteriul etnic. Evreitatea echivala cu condamnarea la moarte, oamenii (bărbaţi, femei, copii, bătrâni) fiind executaţi categorial, pentru ceea ce erau, nu pentru ceea ce făcuseră. Martorul nostru Vasile Enache era să moară pentru că soldaţii îl credeau evreu şi a fost cruţat abia când a demonstrat că este creştin ortodox.

Dar dincolo de acestea, avem dovezi directe că criminalii se conduceau după o logică antisemită. Comandantul lor, colonelul Ermil Matieş, spune despre Stihi şi Mihăilescu că erau legionari, adăugând în cazul lui Stihi că era „o fire sanguinară”. Un alt colonel pretinde că i-a atras atenţia lui Mihăilescu că faptele pe care le comite intră în contradicţie cu morala creştină, iar acesta i-a răspuns făcându-i „teoria urei de rase”, adăugând că „evreii trebuie exterminaţi”. Mihăilescu, fiul unui notar beţiv din Sculeni, era ca formaţie preot creştin-ortodox şi astăzi ştim că legionarismul a prins foarte bine în rândurile preoţilor. Mihăilescu obişnuia să se laude că a executat câteva mii de evrei cu mâna lui. Şi lui Stihi i-a atras atenţia cineva, în timpul masacrelor de la Gura Căinari, că nu face bine ce face. Pe cel care a îndrăznit, un locotenent, Stihi l-a lovit „ca pe un animal” şi l-a raportat la Regiment. Rezultatul a fost că, mai departe, locotenentul a fost „înjurat şi tot timpul batjocorit”. Vedem aşadar la lucru presiunea de grup.

Pe locul masacrului de la Stânca a fost ridicat în 2000 un monument comemorativ

Ordinele pentru crimă

Stihi a dat o declaraţie despre masacrul de la Stânca, imediat după evenimente, într-o anchetă superficială organizată de pretorul Diviziei a 14-a, Nicolae Scriban. Declaraţia diminuează semnificativ numărul victimelor şi este plină de invenţii, punând pe seama evreilor o listă lungă şi neverosimilă de acţiuni de sabotaj – care ar fi putut fi făcute doar de unităţi militare sovietice specializate în astfel de operaţiuni – pentru a justifica executarea lor. Nici o măsură de sancţiune nu a fost luată împotriva lui Stihi şi a celorlalţi.

Versiunea lui Stihi este preluată şi de colonelul Ermil Matieş în raportarea scrisă către Divizia 14, uneori în documente semnate împreună, şi astfel ne lămurim că cei doi împărtăşeau ethosul antisemit. Matieş îşi încheie unul dintre aceste rapoarte despre masacrele pomenite astfel: „Numărul jidanilor împuşcaţi este prea mic faţă de jertfele noastre din cauza lor”.

În acest moment, există cel puţin patru documente din arhivele militare care atestă că evreii din Sculeni au fost executaţi de Stihi şi oamenii săi la ordinul direct al lui Matieş. Într-unul din ele, Matieş scrie negru pe alb: „...am ordonat căpitanului Stihi Ion, ofiţer informator, să aresteze şi să execute pe toţi evreii suspecţi din Sculeni”. În altul: „...căpitanul Stihi, din ordinul meu şi în conformitate cu ordinele superioare date precis în această chestiune, a executat pe aceşti nemernici, pentru care nu trebue să se ia în consideraţie nimic”.

Responsabilitatea comandantului Diviziei 14

Ce mai contează în chimia criminală îndreptată împotriva civililor evrei în primele săptămâni de război? Colaborarea militară dintre români şi germani, dublată de cooperarea în „rezolvarea” chestiunii evreieşti, joacă un rol important, neîndoielnic. Relaţiile dintre români şi germani sunt diverse şi complicate. După război, mulţi dintre cei judecaţi pentru crime de război au dat vina pe germani. La fel a făcut şi colonelul Matieş, plecând de la faptul că în momentul masacrului de la Stânca Roznovanu Regimentul său era sub comanda operativă a Diviziei 198 germane (între 22 iunie şi 2 iulie 1941). Însă, din Jurnalul de Operaţii al Regimentului vedem că în fapt doar Batalionul 2 din regiment era coordonat efectiv de germani.

Oricum, pe 2 iulie, Regimentul a intrat sub comanda Diviziei 13 Română, iar pe 11 iulie a revenit sub comanda Diviziei 14, iar comportamentul lui Matieş, Stihi, Mihăilescu şi al celorlalţi în privinţa evreilor a rămas acelaşi. Masacrele de la Bălţi-Valea Răutului şi Mărculeşti-Gura Căinari au avut loc sub comandă românească şi au urmat cam acelaşi mod de acţiune, fără ca generalul Stavrescu să intervină sau să sancţioneze pe cineva.

La proces, Stavrescu a pretins că nu a ştiut de masacre, ocupat fiind cu operaţiunile militare. Probleme sunt însă zdrobitoare în defavoarea sa. Arhivele păstrează informările pe care Divizia 14 le-a primit pe acest subiect. Mai mulţi ofiţeri audiaţi pentru procesul din 1948 au spus că, după modul în care circulau informările şi ordinele în ierarhia militară, era imposibil ca lucrurile să se fi petrecut fără ştirea şi aprobarea, fie şi tacită, a generalului. În plus, martorii îl plasează pe Stavrescu în diferite situaţii în care evreii au fost omorâţi în masă, dând mână liberă pentru masacru.

Cooperarea româno-germană

Stihi – care era în acelaşi timp comandantul Companiei comandă, o unitate interoperativă, ofiţerul de informaţii al Regimentului, precum şi ofiţer de legătură cu comandamentul german, cunoscând germana şi rusa – a invocat în discuţii cu colonelul Matieş şi cu alţii existenţa unor ordine germane privindu-i pe evrei. Astfel de ordine nu au putut fi găsite de cercetători în arhivele germane, şi nu se ştie dacă ele existau cu adevărat sau erau doar invocate de Stihi ca un fel de autoritate superioară pentru a-şi justifica crimele. Din istoria altor masacre comise în Polonia, Ucraina şi Ţările Baltice, ştim că germanii au acţionat în multe cazuri ca incitatori la violenţă, asmuţind trupe aliate şi localnici împotriva evreilor, dar au existat şi cazuri în care au acţionat ponderator faţă de violenţa dezlănţuită a acestora. Întâlnim ambele situaţii în cazul masacrelor în care au fost implicate trupe române.

Pe ansamblu, se poate spune că această colaborare dintre armata română şi cea germană în „chestiunea evreiască” a avut rolul unei potenţări reciproce, într-o spirală a violenţei care va culmina, în cazul implicării României în Holocaust, în toamna şi iarna anului 1941. Cooperarea româno-germană în procesul de purificare etnică declanşat de regimul Antonescu a făcut ca părţile să-şi ofere una alteia modele de acţiune şi formule de legitimare a violenţei antisemite. Nu întotdeauna cooperarea a funcţionat, germanii reproşând adesea românilor că aleg să rezolve problema evreiască într-o manieră proprie, extrem de violentă şi vizibilă, dezlănţuind haotic jafuri şi crime. Pe de altă parte, Stihi şi alţii ştiau de existenţa Einsatzgruppen, unităţile mobile germane însărcinate cu eliminarea prin împuşcare a evreilor pe teritoriul Uniunii Sovietice, şi acest lucru trebuie să fi contat ca model de acţiune. Într-o discuţie cu pretorul plasei Copou, Aurel Gaşpar, avută chiar în timpul masacrului de la Stânca Roznovanu, căpitanul Stihi i-a spus „că dacă nu-i execută d-sa pe evreii aflaţi acolo, îi vor executa ostaşii germani, special trimişi la faţa locului”.

DE UNDE PROVIN VICTIMELE

Încă nu ştim de unde sunt evreii omorâţi în pădurea Vulturi. Deocamdată, putem formula două ipoteze, pe baza mărturiilor de istorie orală culese în comuna Popricani şi a documentelor oficiale din arhive româneşti.

PE CE NE BAZĂM

În primul rând, trebuie spus pe ce ne bazăm în acest moment. În 209-2010, am realizat interviuri de istorie orală cu 11 martori oculari ai evenimentelor din comuna Popricani. Toţi îşi aduc aminte că în timpul războiului au fost aduşi evrei, împuşcaţi în pădurea Vulturi din comuna Popricani şi îngropaţi în gropi comune. Martorii cu amintirile cele mai precise au câteva puncte comune esenţiale în ceea ce povestesc: evreii au fost aduşi din Iaşi în vara anului 1941; au fost mai multe coloane, escortate de soldaţi români; aceştia foloseau călăuze locale, care luau parte la jefuirea victimelor; evreii au fost obligaţi să-şi sape singuri gropile; după aceasta, au fost dezbrăcaţi, împuşcaţi şi aruncaţi în gropi comune; au fost în jur de o sută de victime.

Cercetările arheologice la faţa locului, realizate de echipa condusă de dr. Neculai Bolohan, ne-au oferit certitudinea, încă înainte de începerea anchetei Parchetului Militar, că vorbim de victime civile în număr de câteva zeci. Au fost găsite resturi de îmbrăcăminte şi accesorii din haine civile şi nu au fost depistate urme ale unor uniforme militare – plăcuţe, nasturi metalici, tălpi de bocanci etc. În schimb, am găsit tuburi de gloanţe, de producţie românească, ani de fabricaţie 1939 şi 1940. Victimele sunt bărbaţi, cei mai mulţi, dar şi femei şi copii, unii de vârstă foarte mică.

Beneficiem, de asemenea, de un număr impresionant de documente, aflate în arhivele militare de la Piteşti, arhiva CNSAS, Arhivele Naţionale Bucureşti şi Iaşi, arhiva Comunităţii Evreieşti etc. Multe dintre acestea se află în copie pe microfilme în arhiva Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, unde le-am putut consulta în 2009.

Deocamdată, nu au fost depistate documente privind direct masacrul din pădurea Vulturi, dar acest lucru nu este neobişnuit, pentru că regimul Antonescu nu a fost interesat să lase foarte multe urme ale crimelor pe care le-a săvârşit. Avem, în schimb, mii de pagini despre masacre din jur – pogromul de la Iaşi, masacrul de la Stânca Roznovanu şi alte masacre din Basarabia, comise de armata română. Marele noroc este că în 1948 a fost organizat un proces al criminalilor de război implicaţi în masacrele pomenite, pentru care autorităţile au adunat documentaţie timp de patru ani, din arhive militare şi civile, precum şi prin audieri de acuzaţi şi martori (ofiţeri ai armatei, membri ai autorităţilor civile, martori oculari creştini, supravieţuitori evrei etc). Astfel, fiecare detaliu al masacrelor poate fi verificat din mai multe surse şi putem face o lectură critică a documentelor, pentru a şti pe care ne putem baza mai mult. Ca o observaţie generală, se poate spune că documentele emise de autorităţile române, în special cele militare, chiar în timpul evenimentelor, sunt impregnate de ethosul antisemit al regimului Ion Antonescu, distorsionează faptele, căutându-le justificări militare sau ideologice, şi diminuează numărul victimelor.

IPOTEZA IAŞI

Martorii cu care am discutat spun toţi că evreii aduşi şi omorâţi în pădurea Vulturi proveneau din Iaşi. Iată, spre exemplificare, ce spune Ion Bosânceanu (n.1929, Vulturi): „Am văzut convoaie cu evrei, de mai multe ori, în vara anului 1941. Veneau din Iaşi, din tot Iaşul - din Copou, Sărărie, Târgu Cucu, Ciric, Păcurari, Moara de Vânt, şi erau duşi în convoi prin satul Cârlig în pădurea de aici (din Vulturi n.n.). Părinţii noşti, care aveau legături de afaceri cu evrei din Iaşi sau care mergeau la prăvăliile lor, au văzut în coloană oameni cunoscuţi.”

Lucica Baltaru (n.1935, Vulturi) este şi ea foarte sigură că evreii erau din Iaşi şi povesteşte că un sătean, Ştefan Clim, mergea anume în Iaşi în mod regulat pentru a ajuta armata să-i identifice pe evrei. El servea şi ca ghid pentru armată prin satele şi pădurile din actuala comună Popricani şi primea în schimb haine de la evreii omorâţi pe care încerca apoi să le vândă.

În fine, martorul principal, Vasile Enache (Cuza Vodă, n. 1925), cel care ne-a indicat cu precizie locul în care am găsit groapa comună, spune la rându-i că evreii erau din Iaşi, dar admite că există şi o mică posibilitate ca ei să fie din Sculeni. La fel, un alt martor, Constantin Macovei (n.1924, Cuza Vodă).

Acum iată ce informaţii ne-au rămas din documente. Pretorul plasei Copou povesteşte într-o declaraţie dată în 1945: „În ultimele zile ale lunii iunie 1941, am fost informat pe cale particulară că au fost executaţi, omorâţi prin împuşcare, mai mulţi evrei din oraşul Iaşi şi din comuna Copou. Locul de execuţie a fost la marginea comunei Copou. Auzind despre aceste fapte, am alergat în comuna Copou spre a mă informa asupra celor petrecute. Funcţionarii primăriei mi-au povestit că fără ştirea primăriei au fost executaţi la marginea târgului Copou din judeţul Iaşi mai mulţi evrei şi mi-au adăugat că acei care au comis acele omoruri au ordine secrete de a sărvârşi asemenea fapte, motivat de intrarea României în război alături de Germania fascistă contra Uniunii Republicilor Sovietice, de a fi distruşi toţi evreii”.

În acea vreme, actualul cartier Copou al Iaşului era localitate separată, cu rang de comună, şi a făcut obiectul ordinelor lui Ion Antonescu privind evreii din spaţiul rural, mult mai drastice. Comunitatea Evreiască din Iaşi ne-a pus la dispoziţie un document de la DJAN Iaşi, datat 1939, din care rezultă că în comuna Copou trăiau 402 evrei. Aceştia, spune preşedintele Comunităţii, Abraham Ghiltman, au dispărut fără urmă în 1941.

Dacă evreii omorâţi în pădurea Vulturi erau din Iaşi, acest lucru schimbă sensibil istoria pogromului din iunie 1941. Până acum, se ştia că o parte din evrei au fost omorâţi pe loc, la casele lor sau pe stradă, în diferite cartiere ale oraşului (27-29 iunie), iar alţii, doar bărbaţii, au fost duşi în coloane în Curtea Chesturii (29 iunie), unde s-a deschis focul în plin, iar supravieţuitorii au fost încărcaţi în cele două trenuri ale morţii. Aşadar, există posibilitatea ca evreii din cartierele mărginaşe şi din comuna Copou să fi fost duşi cu toţii, familii întregi, în pădurile din preajma Iaşului şi împuşcaţi. Cum nu au existat supravieţuitori, nu a mai rămas nimeni să le spună povestea.

Între gropile comune de la Stânca şi groapa comună descoperită de noi este o distanţă, pe linie directă, măsurată pe GPS, de doar 3 kilometri

IPOTEZA SCULENI

O a doua ipoteză are, de asemenea, mai multe argumente în favoarea sa. Exact în acelaşi timp cu pogromul de la Iaşi a avut loc un masacru la Stânca Roznovanu, fiind ucişi, de oameni din Regimentul 6 Vânători, câteva sute de evrei (cifrele variază între 400 şi 500) din Sculeni-târg, aflat dincolo de Prut. Conform documentului din 1939 citat mai sus, în Sculeni Târg trăiau 1.488 de evrei, iar în Sculeni sat, 135. Nu se ştie câţi dintre aceştia au fost omorâţi în iunie 1941.

Între locaţia gropilor comune de la Stânca şi groapa comună din comuna Vulturi este o distanţă, pe linie directă, pe care am măsurat-o cu ajutorul GPS-ului, de 3 kilometri, aşadar nu sunt departe una de alta.

Pretorul Aurel Gaşpar a ajuns la faţa locului chiar în timpul masacrului şi spune că a găsit mai puţini evrei decât fusese informat că va găsi. Soldaţii români i-au comunicat că o parte dintre ei fuseseră executaţi deja. Prin urmare, teoretic, există posibilitatea ca o parte dintre evreii din Sculeni, care au fost împărţiţi în mai multe grupuri, să fi fost omorâţi în altă parte. Colonelul Ermil Matieş, comandantul Regimentului 6 Vânători, a relatat sub anchetă despre un alt masacru, produs în pădurea Stânca Roznovanu, aşadar nu pe islaz unde au fost găsite cele 3 gropi comune. La masacrul de pe islaz au existat mai mulţi martori oculari şi ca prin minune au scăpat şi două femei, aşa încât despre această crimă în masă s-a aflat mai uşor şi s-a putut organiza şi un proces după război. Din masacrul din pădurea Vulturi nu au rămas supravieţuitori, iar pădurea era strict controlată militar, aşa încât nu a rămas nici un martor direct, cu excepţia lui Vasile Enache.

Pe scurt, este foarte probabil ca evreii din pădurea Vulturi să fi fost ucişi de oameni din Regimentul 6 Vânători pentru că ei controlau zona în iunie 1941, după cum se vede din Jurnalul de Operaţiuni al Regimentului şi din hărţi militare. Victimele pot proveni din Sculeni sau din Iaşi, sau din ambele locuri.

Între masacrele comise de unităţile Einsatzgruppen în fosta Uniunea Sovietică şi masacrele comise de Regimentul 6 Vânători există, toute proportion gardée, asemănări evidente. În ambele cazuri, evreii erau adunaţi din localităţi, pentru ceea ce erau nu pentru ceea ce făcuseră, şi împuşcaţi în masă, bărbaţi, femei, copii şi bătrâni. În prealabil, erau puşi să-şi sape gropile, aşezaţi pe margine cu faţa spre groapă, eventual în poziţia şezut, şi împuşcaţi astfel încât să cadă direct înăuntru. Ofiţerii Regimentului 6 ştiau de Einsatzgruppen, care probabil le-au servit ca model.