marți, 5 iulie 2011

DIN CATEGORIA ZELOȘILOR


Documente din arhiva CNSAS
Text publicat pe CONTRIBUTORS:

Regimul comunist s-a servit și de brute, și de birocrați. Gheorghe Enoiu - fostul anchetator al Securității din perioada de vârf a represiunii politice, despre care tocmai am aflat că a murit uitat de lume în satul natal din Argeș - era și una și alta. Lăudat în caracterizările colegilor din Securitate pentru că își făcea lucrările la timp, Enoiu este amintit, în schimb, de cei care i-au căzut victimă ca remarcându-se prin sadism. Folosea și pixul, și pumnul (și picioarele). Acest lucru l-a ajutat să urce rapid în ierarhia Securității. Născut în 1927, Enoiu era la 23 de ani locotenent, la 30, căpitan, maior la 35 și colonel la 41 de ani. La 36 de ani devenea director al temutei Secții de Anchete Penale a Securității, după ce deținuse deja mai multe funcții de răspundere în cadrul Secției. La 40 de ani, cariera sa la vârf era deja consumată, fiind trecut pe linie secundară, dar rămânând util Securității.

Așadar, și-a dedicat tinerețile poliției politice. S-a mirat profund când chiar partidul pe care îl slujise credincios l-a luat la întrebări “pentru abuzuri”, în ancheta din a doua parte a anilor ’60, care a vizat mai mulți responsabili din Ministerul de Interne. Dar, la fel ca alți entuziaști comuniști trecuți prin penitența comunistă, a admis că a greșit atunci când partidul i-a spus că a greșit. Cu o remarcabilă sinceritate, scria, în 1967, negru pe alb: “… mă consider și eu printre cei care, în decursul anilor, au încălcat legalitatea, au săvârșit abuzuri, aducând prejudicii unor cetățeni nevinovați”. Iar ancheta concluziona: „...în perioada 1952-1953, cu prilejul anchetării unor persoane, a încălcat în mod grav legalitatea socialistă, folosind metode brutale de constrângere fizică şi morală pentru a obţine de la cei învinuiți mărturii care nu aveau nimic comun cu realitatea”. Nu veți găsi multe formulări similare în documentele Securității și Partidului Comunist Român, pentru că s-a întâmplat foarte rar ca abuzurile și ilegalitățile regimului să fie recunoscute sub titlu personal și/sau în documente oficiale înainte de 1989.

 

Documente de acest fel a trimis, în 2010, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc la Parchetul General în sprijinul plângerii penale depuse de Institut în 2007. În probatoriul alcătuit de experții IICCMER se găseau toate fațetele poveștii: mărturii ale victimelor, mărturia torționarului, precum și documente oficiale care probau implicarea zeloasă a lui Enoiu în represiunea politică. Cu toate acestea, nu s-a întâmplat nimic.

Întorcându-ne la anii ’60, Enoiu știa, tocmai pentru că servise partidul, că orice anchetă în regimul comunist avea ceva dintr-o farsă. Realiza că verificările la care a fost supus pentru perioada în care a fost anchetator și șef al Secției Penale a Securității nu vizau să descopere adevărul și să facă dreptate, ci aveau legătură doar cu jocul de șah din culisele politice ale României comuniste. Era blamat cu precădere pentru abuzurile împotriva unor lideri ai PCR, în anchetarea lui Lucrețiu Pătrășcanu sau a lotului Vasile Luca. Nicolae Ceaușescu folosea aceste anchete pentru a-și impune metodele și oamenii proprii. Lui Enoiu nu i s-a întâmplat nimic în afară de faptul că a fost scos din prim plan. Din toată povestea, s-a ales cu o pensie consistentă pe care a păstrat-o până la moarte, în ciuda efortului IICCMER și al altora de a obține o reducere a pensiilor securiștilor. Și probabil tot de atunci a rămas cu convingerea că nu i se poate întâmpla nimic indiferent de regim, pe care a afișat-o cinic în anii din urmă.

Dacă ne uităm la cariera lui Enoiu, vedem că se confundă cu istoria represiunii comuniste. Ofițerul de Securitate a fost implicat în toate marile anchete din anii ’50, între care cele împotriva luptătorilor din munți sau a studenților angajați în protestele care s-au făcut ecoul revoluției din Ungaria (1956). Din acest motiv, IICCMER a făcut din el un studiu de caz reprezentativ pentru istoria Securității și a cerut pedepsirea în justiție ca un semn că statul democratic își face datoria față de victime. Cu toate acestea, nu s-a întâmplat nimic.

A fost Enoiu un susținător fervent al comunismului sau un oportunist? Și de această dată, a fost și una și alta. Comunismul l-a făcut om. Înainte de 23 august 1944, nu avea nimic, iar dacă nu intra în Securitate ar fi rămas la meseria de bază, aceea de tipograf. Cu ajutorul Securității a căpătat putere, avere, casă și statut social. Asta i-a luat și mințile: până și documentele Securității îl descriu ca un personaj violent și abject. Securitatea l-a făcut om, dar și bestie. Pentru că și-a consumat tinerețea în cotloanele Securității, a ucis cu sânge rece și tinerețea altora. A părut să creadă mereu în justețea misiunii sale și acest lucru l-a transformat într-un zelos periculos. Feluritele școli politice din partid și Securitate, din România și Uniunea Sovietică, prin care a trecut i-au transmis o idee pervertită a datoriei. Probabil nu a înțeles nimic din ceea ce trebuia sa înțeleagă până la moarte. Nici el, nici domnii în costum, foști tovarăși, care au fost prezenți cu discreție la înmormântarea sa. Care domni își văd în liniște de propria viață, după o carieră în poliția politică răsplătită cu apartament în centru și pensie generoasă. Lucrurile vor rămâne așa până când justiția își va face datoria.

Adrian CIOFLÂNCĂ

Niciun comentariu: