vineri, 28 octombrie 2011

ARTICOL ÎN REVISTA 22 DESPRE DECOMUNIZAREA DIN REPUBLICA MOLDOVA

Supliment | Editie scrisa
25.10.2011

 

Comunismul şi decomunizarea în Republica Moldova. Povestea continuă…

de Adrian Cioflanca 
Spre deosebire de alte locuri unde a fost condamnat 
postmortem sau în contumacie, 
la Chişinău comunismul trăieşte omniprezent.






În mai 2010, eram la Chişinău, împreună cu Vladimir Tismăneanu, Bogdan Cristian Iacob şi Cristian Vasile, pentru a reprezenta Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Româ­nesc la un schimb de experienţă cu colegi din instituţii şi comisii similare din Europa de Est. Gazdele erau membrii Comisiei pentru Studierea şi Aprecierea Regimului Comunist Totalitar din Republica Moldova (CSARCTRM), cei meniţi a fi – în concepţia organizatorului evenimentului, Fundaţia Soros – principalii beneficiari ai schimbului de experienţă, pentru că, atunci, Comisia moldoveană se afla încă în timpul mandatului. O masă rotundă cu acelaşi scop, dar într-un format diferit, avusese loc la Bucureşti, în martie 2010.
În timpul conferinţei de la Chişinău, desfăşurată, ironia sorţii, în hotelul Codru, fostul hotel al Partidului Comunist, s-au auzit dintr-o dată vociferări puternice de afară. Ne-am lămurit repede că era vorba despre un protest organizat de Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM). Nu, nu erau tovarăşi cărunţi şi nici bătrâni nostalgici, ci câteva zeci de tineri frumoşi, bine îmbrăcaţi şi bine organizaţi. Maestru de ceremonii era Mark Tkaciuck, deputat comunist, cândva consilier al fostului preşedinte Vladimir Voronin, scriitor de texte ideologice şi considerat un fel de eminenţă cenuşie în partid. Tkaciuck dădea tonul de la portavoce, iar tinerii repetau cuminţi lozinci grave: „Opriţi răfuiala politică!“, „Jos fascismul!“, „Jos Ghimpu!“. Pe pancartele protestatarilor stătea scris: „Anticomunismul e fascism“, „Nu fascismului, Jos Comisia Ghimpu!“, „Hitler, Mussolini, Antonescu sînt mîndri de voi“, „Jos Ghimpler!“ (combinaţie dintre numele lui Hitler şi cel al preşedintelui interimar, iniţiator al Comisiei, Mihai Ghimpu, a cărui fotografie era parodiată cu o mustaţă à la Hitler). Comisia moldovenească şi conferinţa au fost catalogate drept „antiştiinţifice“.

După ce şi-au făcut numărul, tinerii s-au retras liniştiţi şi veseli. Cei mai mulţi dintre ei fuseseră aduşi cu arcanul de la Şcoala Antropologică Superioară, aflată sub influenţa comuniştilor. Nu păreau a fi din categoria fervenţilor fanatici, aşa că nu putem şti câţi credeau cu adevărat ceea ce strigau. Dar cert este că au fost acolo şi acest lucru le va marca într-un fel sau altul biografia.

Feţele schimbătoare ale comunismului
Aşadar, spre deosebire de alte locuri unde a fost condamnat post-mortem sau în contumacie, la Chişinău comunismul trăieşte omniprezent. Este vivace, adaptabil şi se întâmplă să vorbească uneori prin voci tinere, alteori prin voce nostalgică, prin vocea sărăciei, a „omului nou“ cu creierul spălat, a vechii privilighenţii sau a noilor îmbogăţiţi. Am putut constata acest lucru cu ocazia fiecărei vizite la Chişinău. Candidatul din acest an al PCRM la Primăria Chişinăului a fost un tânăr de 36 de ani, Igor Dodon, licenţiat în economie, cadru universitar, deja fost vice-prim-ministru, vorbitor al unei frumoase limbi de lemn.

În timpul celei mai recente vizite, din septembrie anul acesta, am participat, printre altele, la o discuţie de lucru, pe tema accesului la arhive, cu reprezentanţi ai arhivelor şi ai Centrului Naţional pentru Protecţia Datelor cu Caracter Personal (CNPDP). Reprezentantul Centrului, un tânăr cu profil urban adus la zi, vizibil încântat de poziţia de putere în care a ajuns, vorbea limba comunistă în dialect european, invocând reglementări europene pentru a justifica blocarea accesului la categorii de documente din arhive sau utilizarea publică a acestora. Membri ai CSARCTRM s-au trezit cu sesizări de la CNPDP şi citări la, ţineţi-vă bine, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, pentru că au publicat materiale despre cazuri de victime ale comunismului, în care, chipurile, ar fi fost încălcate drepturi individuale prin dezvăluirea unor date cu caracter personal. Totuşi, nu existase nicio plângere a vreunei persoane care s-ar fi considerat prejudiciată, Centrul asumându-şi, preemptiv şi abuziv, un rol de Big Brother, care veghează şi cenzurează accesul la arhive şi utilizarea documentelor. Se întâmplă şi în România ca, în anumite arhive, legea pentru protecţia datelor cu caracter personal să fie invocată pentru a împiedica accesul la dosare individuale, de cadre şi profesionale, sau la alte date utile pentru identificarea şi schiţarea profilului unor victime sau responsabili ai regimurilor nedemocratice.

Tot acum, în septembrie 2011, am participat la lansarea volumului Fără termen de prescripţie. Aspecte ale investigării crimelor comunismului în Europa,  care adună materialele conferinţei din mai 2010 şi care, după aprecierea coordonatorilor cărţii, Sergiu Musteaţă şi Igor Caşu, ţin loc unui Raport Final al CSARCTRM. Multe dintre materialele predate pentru raportul CSARCTRM sunt incluse în acest volum.

Scopul Comisiei, denumită „Comisia Cojocaru“, după numele preşedintelui ei, istoricul Gheorghe Cojocaru, era similar Comisiilor Wiesel şi Tismăneanu din România: de a produce un document ştiinţific consistent, pe baza accesului extins la arhive, care să fie asumat de instituţiile statului. Până la urmă, din cauza mandatului extrem de scurt al Comisiei (ianuarie-iunie 2010) şi a neînţelegerilor dintre membri, pe fondul disputelor pe acest subiect din coaliţia de guvernare nu s-a ajuns la un raport final propriu-zis, consistent şi articulat. Preşedintelui Mihai Ghimpu i-a fost predat un volum eterogen de circa 1.000 de pagini, cu studii şi documente, care a rămas departe de ochiul publicului, neputând fi consultat ca produs final nici măcar de toţi membrii Comisiei. A fost făcut public doar un Raport Analitic de 17 pagini, redactat într-un grup restrâns şi acomodat se pare cu Preşedinţia, care se dorea a fi o sinteză a cercetărilor făcute în cadrul Comisiei şi conţinea şi 14 recomandări. Acest document (care conţine câteva erori elementare) a fost considerat de mulţi prea puţin.

Raportul trebuia să fie prezentat în plenul Parlamentului, dar prezentarea a fost amânată de două ori şi se pare că nici nu va mai avea loc vreodată. Motivul oficial a fost că raportul nu a fost finalizat, dar este clar că motivele politice au fost cel puţin la fel de importante, în coaliţia de guvernare existând divergenţe (din cauza susţinerii electorale încă importante pentru comunişti şi ideea de comunism) în privinţa concluziilor şi recomandărilor raportului.

Bilanţ din mers
Ce a rămas după toată povestea? Nu foarte mult, dar nici puţin.  Ştim de la Priscilla B. Hayner, cea care a realizat o analiză comparativă a 21 de comisii de adevăr din întreaga lume (Unspeakable Truth. Confronting State Terror and Atrocity, 2001), că astfel de organisme sunt create cu predilecţie în state unde tranziţia la democraţie se face cu dificultate, unde instituţiile şi forţele politice democratice nu sunt suficient consolidate, unde sistemul judiciar  nu-şi face treaba când vine vorba de judecarea responsabililor regimului dictatorial, unde arhivele sunt semideschise (sau, dacă preferaţi, semiînchise), unde nu există voinţă academică, politică şi socială peste masa critică pentru a asuma şi transmite public adevăruri tranşante despre trecutul recent. Rolul comisiilor de adevăr este de a grăbi lucrurile forţând schimbări, de a arde etapele, de a produce un soi de exorcism, o gestică simbolică în care delimitarea de trecut este combinată cu asumarea acestuia. Comisiile nu produc revoluţii, dar rămân momente de referinţă pentru că deschid calea unor schimbări semnificative.

În ciuda scepticismului unora, Comisiile Wiesel şi Tismăneanu au făcut ca statul român să-şi asume şi să condamne oficial participarea României la Holocaust şi dictatura comunistă. Recomandările celor două comisii sunt parţial puse în practică: accesul la arhive este, cu câ­teva excepţii condamnabile, mai facil, în şcoli şi universităţi se predă istoria Holocaustului şi a comunismului, se fac eforturi pentru reprezentarea muzeografică a celor două tragedii, au apărut instituţii şi departamente specializate care se ocupă de ism-ele secolului XX etc.

În Republica Moldova, Comisia Cojocaru joacă rol de precedent pentru a grăbi schimbări ale atitudinii faţă de trecutul comunist la nivelul instituţiilor.  Pe timpul funcţionării Comisiei, membrii acesteia au beneficiat de derogări ale reglementărilor în vigoare, având acces la categorii de documente ţinute până atunci sub lacăt, din arhive precum Arhiva Organizaţiilor Social-Politice (arhiva partidului), Depozitele Speciale de Arhivă ale Ministerului de Interne şi Serviciului de Informaţii şi Securitate (fosta KGB) şi Arhiva Naţională. Pe timpul mandatului, cercetătorii Comisiei au copiat masiv documente de arhivă, care au stat deja sau vor sta la baza unor volume sau studii. Între timp, depozitele speciale au fost închise la loc, dar cercetătorii fac presiuni pentru acces neîngrădit la arhive, prin schimbarea legislaţiei şi interpretarea liberală a normelor în vigoare. La Universitatea de Stat a fost creat un Centru de Studiere a Totalitarismului condus de Igor Caşu. Au apărut noi generaţii de studenţi şi cercetători interesaţi în abordarea, de pe poziţii democratice, a studiului trecutului totalitar. Pe scurt, ceva se întâmplă. Este, desigur, şi mult loc de mai bine.

Niciun comentariu: