CUM AM SCAPAT DIN NORUL VULCANIC

Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 23 aprilie 2010

Norul vulcanic islandez ne-a aratat cit de vulnerabil este sistemul modern de comoditati.
Cind am auzit prima data de norul vulcanic, veneam dupa o plimbare cu un bateau-mouche pe Sena. Este clar ca nu ma putea impresiona nimic altceva. Apoi prietenii m-au scuturat ca sa ma trezesc realitate. "E groasa!". Trebuia sa plecam la New York, ca sa ne prezentam comunicarile la o conferinta organizata de Columbia University si deodata totul devenea neclar.

La inceput eram patru. A doua zi dupa aflarea vestii, am mers la aeroport doar trei dintre noi - unul dintre prieteni a ramas in Paris pentru a astepta vremuri mai bune. Stiam ca nu o sa zburam la ora stabilita, dar speram ca vom fi programati undeva mai dupa-amiaza. Anuntul de pe site-ul aeroportului Charles de Gaulle era destul de vag. Primul soc a fost ca am gasit aeroportul aproape gol. Pe site scria ca sint mobilizate o suta de persoane sa ne ajute, dar nici vorba: nu era mai nimeni. Cu greu am gasit biroul companiei noastre. Am fost reprogramati pentru a doua zi la aceeasi ora. Ne-am cazat intr-un hotel aproape de aeroport, ca sa stam prin preajma, in caz ca se schimba ceva. Inca speram ca totul e un foc de paie. A doua zi am luat-o de la capat. Doar doi din patru, cei care inca mai speram sa ajungem in SUA, unde ne programasem mai multe lucruri. Cel care ne parasise alesese sa se intoarca in tara cu autobuzul. La aeroport era si mai putina lume. De data asta, nu ni s-au mai vindut iluzii: ni s-a spus clar ca zborurile sint blocate sine die si ca totul poate dura zile si chiar saptamini. Am anulat biletele.

Asadar, nici nu mai putea fi vorba de a calatori in SUA. Urgenta era sa gasim o solutie pentru a ajunge in tara. Franta este fermecatoare, o inchisoare de lux pentru noi, dar toata afacerea risca sa devina extrem de costisitoare, asteptind minunea in hotelurile Parisului.

Initial, am incercat sa inchiriem o masina, dar pretul batea spre o mie de euro. Auzind de la prietenul plecat cu autobuzul ca romanii nostri transformasera locul in menajerie (grohaieli, mirosuri, injuraturi, manele, bautura si salam ieftin) si ca toata calatoria dura o zi, o noapte si inca o zi, am ales trenul.

Curind am aflat ca nici intoarcerea in tara nu era usoara. La Gare de L'Est erau doua cozi imense, care mergeau si extrem de greu. A durat trei ore pina am ajuns la ghiseul de la care asteptam Salvarea. Cautarea unei solutii era realmente un act creativ si depindeam de imaginatia, inteligenta si profesionalismul lucratorului care ne cauta un traseu. Si nu prea am avut noroc nici de data asta. Pentru ziua cu pricina nu ne-a gasit nimic. Apoi nici pentru ziua urmatoare. A spus ca ne poate cauta ceva peste doua zile. Nu se poate, ne-am zis.

Cozile din Gare de l'Est

Si am plecat spre firma de autobuze. Dintr-o data, nu ni se mai parea asa inacceptabil. Acolo - alta coada uriasa. Curind am aflat insa ca stam degeaba, pentru ca nu mai erau bilete spre Romania decit peste patru zile. Ce puteam sa facem decit sa mergem inapoi la gara!?... Am stat din nou la coada, alte doua ore, cred. Pierdusem oricum notiunea timpului. Se facuse seara. Stiam ca era esential sa ne tinem cumpatul. De data aceasta am dat de un functionar cu ceva mai multa imaginatie. Mi-a gasit o solutie in care lipeam patru trenuri. Mi s-a parut complicat si vag, dar am acceptat, in disperare de cauza, la fel cum am acceptat sa platesc 300 de euro, cit un bilet de avion. Intre timp, am aflat ca ramin singur, pentru ca prietena cu care eram a decis sa mearga cu trenul si masina spre Haga si sa astepte acolo deschiderea traficului aerian.

A doua zi am luat trenul si a inceput o noua aventura. In Strasbourg nu era nici o legatura imediata spre München, asa cum mi s-a spus in programare. Am luat repede decizia sa merg in Offenburg si sa prind acolo o legatura. Practic, francezii ne-au aruncat peste granita, ca sa scape de problema, si i-au lasat pe germani sa rezolve incurcatura. Am cerut de la un functionar din Offenburg sa imi faca un nou parcurs. La Mannheim am mai schimbat un tren. Rezervarea pe scaun, nu la cuseta, in trenul de noapte München-Budapesta a costat inca o suta de euro. Deh, toata lumea incearca sa profite de criza. A urmat o noapte ingrozitoare, ingramaditi ca sardelele intr-un tren arhiplin. Dimineata, in Budapesta, nu exista un tren spre Bucuresti, cum mi s-a spus, ci doar unul spre Brasov. Asa ca am innoptat in Brasov. A doua zi, cind sa iau trenul spre Bucuresti, am aflat ca are 3 ore intirziere. Era prea de tot! Am luat maxi-taxi, alti bani, alta distractie... Din maxi-taxi am anulat noua rezervare spre SUA de peste citeva zile, pentru ca auzisem ca vin noi nori vulcanici, iar companiile au decis sa nu mai restituie banii pentru zborurile anulate. Nu sint masochist: dupa trei zile de calatorie, sase trenuri schimbate si un maxi-taxi, aveam nervii intinsi la maxim, eram darimat fizic si cu stima de sine la pamint... Cam asta a fost aventura. Mi-am adus aminte ca am plecat la drum, marti, 13, la ora 13.00...

Ce am invatat din povestea asta? Ca sistemul modern se poate delabra intr-o clipa, intr-o situatie de criza, dindu-se totul peste cap. Chiar si statele occidentale au piriit din toate incheieturile in aceasta situatie extrema. Comoditatile noastre sint si cea mai mare vulnerabilitate, pentru ca ne bazam prea mult pe ele.