MUZEUL COMUNISMULUI DE LA … HÓDMEZŐVÁSÁRHELY
Hódmezővásárhely
este un oraș de dimensiuni medii din Ungaria (are 47.000 de locuitori). Seamănă,
să spunem, cu Lugojul. Istoria nu a înregistrat nimic important aici – adică
foarte important… La 1956 s-a întâmplat cam cum a fost cu Vasluiul din „A fost
sau n-a fost?”. Revoluția anti-sovietică, anti-comunistă a avut ceva ecouri în
oraș, dar nu se poate povesti foarte mult. Așadar, nu existau multe motive ca
locul să fie marcat pe harta memoriei comunismului.
Și totuși,
în această localitate cu nume imposibil pentru turiști, a apărut o minunăție de
Muzeu al Comunismului. Se numește Emlékpont, adică Locul Memoriei. Municipalitatea deținea
într-o zonă centrală o frumoasă clădire din secolul 19, împreună cu o anexă
urâtă din anii ’50, și a găsit modalitatea inteligentă de a le valorifica. A
fost adăugat un al treilea corp, construit din metal într-o manieră futuristă, rezultând
un muzeu pe trei nivele dotat după ultimele rețete în materie de muzeografie.
Hotărât
lucru, Ungaria știe să facă muzee privind istoria recentă. Centrul Memorial al Holocaustului
din Budapesta este cel mai reușit muzeu din fostul bloc comunist, dedicat
tragediei evreilor și, aș îndrăzni să spun, după ce am vizitat numeroase muzee de
acest fel din Europa și SUA, unul dintre cele mai valoroase din lume. Muzeul
Terror Háza, în ciuda controverselor în care a intrat, rămâne o referință
pentru memoria muzeografică a comunismului (mai puțin pentru cea a
Holocaustului, temă pe care o tratează expeditiv). Este un model prin felul în
care a știut să combine cercetarea academică, profesionalismul muzeografilor,
imaginația designerilor și bunul management și marketing făcut de echipa de
conducere. Expoziția este monumentală, spectaculoasă, solemnă, dar reușește să
fie totodată subtilă și inovativă.
Ungaria
a produs cele mai multe expresii muzeale ale discursului despre comunism. În
Muzeul Budapestei, există o secțiune consistentă dedicată istoriei
comunismului, care merge de la marea istorie, a liderilor și marilor decizii,
până la istoria vieții private și a vieții cotidiene sub dictatură. La marginea
Budapestei, au fost exilate statuile monumentale staliniste într-un muzeu în
aer liber numit Parcul Memento, deschis încă din 1993, care atrage numeroși turiști.
Revoluția din 1956 a fost obiectul multor expoziții peste tot în țară. Și,
iată, la toate acestea se adaugă Muzeul Comunismului de la Hódmezővásárhely, deschis în
2006.
Locul a
devenit faimos în foarte scurt timp, fiind vizitat de peste 30.000 de oameni în
primele șase luni de la deschidere. În acest moment, muzeul este un adevărat
loc de pelerinaj pentru elevi, studenți și specialiști în domeniul istoriei
comunismului, găzduind conferințe și alte evenimente. Bineînțeles,
municipalitatea profită din plin de pe urma afluxului de turiști, care, altfel,
nu ar fi avut prea multe motive să calce prin acele locuri. Așa am ajuns și eu în
Hódmezővásárhely, alături de prietenii de la Universitatea de Vest din
Timișoara, în cadrul unui proiect de cercetare privind carierele universitare
sub comunism.
Ce atrage
la Emlékpont? În primul rând conceptul. Este
luată povestea unui oraș oarecare din Ungaria sub comunism și ilustrată prin
interviuri de istorie orală (au fost culese circa 150 de interviuri filmate),
prin obiecte și imagini de epocă, prin filme proiectate pe ecrane distribuite
generos peste tot în expoziție. Privirea se mută mereu între general și
particular, între monumental și detaliu, între oficial și privat, între
realitatea sumbră a represiunii și micile bucurii cotidiene ale comunismului de
tip gulaș. Așadar, nu este doar un muzeu al represiunii, precum Casa Terorii,
ci și un muzeu al vieții comuniste, care evidențiază destine individuale și
viața cotidiană. Seamănă cu – dar este mai echilibrat decât – „Muzeul vieții
cotidiene din RDG”, deschis la Berlin. Muzeul Comunismului de la Praga, o
instituție privată, se ocupă la rându-i de viața socială sub comunism, dar o
face mult mai stângaci. Între muzeele Holocaustului, există asemănări cu Museum
of Jewish Heritage din New York sau cu Memorialul Holocaustului din Berlin.
Investiția
a fost consistentă și acest lucru se vede din felul în care a fost amenajată
clădirea și dotată expoziția. Aceasta arată că a existat voință politică și
viziune managerială. Sunt sigur că totul este deja amortizat prin faptul că
locul este o atracție turistică.
Cum
stăm noi, comparându-ne? Deloc grozav. În afară de Memorialul Sighet, o
inițiativă privată, România nu a fost capabilă încă să producă un muzeu
național al comunismului. Nici muzeele naționale de istorie din țară nu au secțiuni
dedicate comunismului (și nici Holocaustului). Au existat mai multe inițiative,
grupuri de lucruri, expoziții temporare, dezbateri, dar până acum nu s-a ales
mare lucru. Instituția din care fac parte, Institutul de Investigare a Crimelor
Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), a identificat o clădire –
Hala Filaret, care ținea de o unitatea aflată sub autoritatea Ministerului
Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri - și a oferit un proiect, pe care
l-a depus la mapă în diferite instituții. De atunci, ideea s-a pierdut în
jungla ministerelor, agațată în diferite probleme juridice și inerții
birocratice. IICCMER a mai declanșat procedurile pentru transformarea
închisorii de la Râmnicu Sărat, pe care o deține, în muzeu, dar și aici va mai
dura o vreme și va fi nevoie de investiții.
Ca
să se întâmple ceva vor trebui să existe în primul rând voință politică și
bani. Cu banii, totuși, nu ar fi mare problemă pentru că, dacă proiectul ar fi
gândit bine managerial, urmând filosofia industriilor creative, muzeul
dictaturii comuniste s-ar putea repede autofinanța prin serviciile și spațiiile
oferite și prin fund-raising (Ungaria este un bun exemplu de urmat). Așadar,
mai rămâne problema voinței politice. Or
statul român are datoria morală față de
victimele comunismului de a oferi un spațiu al memoriei în care istoria
comunismului să fie deconstruită pe înțelesul tuturor.
Adrian CIOFLÂNCĂ
Comentarii