PE CONTRIBUTORS
Mostenirea nespusa a lui 1989
Peisajul
dezbaterilor publice de la noi din fiecare decembrie despre revoluția
din 1989 este, cel mai adesea, dezolant. Frapează lipsa de noutate a
abordărilor și apetitul pentru senzațional. Sunt reîncălzite iarăși și
iarăși teorii fanteziste despre conspirații, agenți secreți, teroriști,
pe care nu le poate verifica nimeni, dar sunt colportate vesel de
personaje de toate felurile, multe cu aură de „specialiști”. Dau
interviuri cu aer afectat, ca după un travaliu de ani în șir în arhive
speciale și întâlniri privilegiate cu „personaje cheie” din timpul
evenimentelor din 1989. Or, dacă te uiți atent, în spatele teoriilor lor
nu se găsește mai nimic (nici studiu aprofundat, nici acces la
documente, nici reflecție teoretică).
Expertiza imposturii
Oare care o fi mecanismul – mă tot întreb
și sunt sigur că o fac mulți alții – după care se face selecția
„formatorilor de opinie” și „specialiștilor” de pe micul ecran?
Subiectul merită, firește, o tratare separată, dar, pe scurt, pare mai
degrabă o contraselecție care este una din sursele răului pe care îl
trăim. Televiziunea a ajuns să fabrice (pseudo)elite, construind (sau
distrugând) reputații, consacrând vedete bune la toate. Azi îți vorbesc
despre revoluție, mâine despre asasinatele politice din secolele XIX /
XX, pot face oricând o digresiune despre comunismul interbelic sau
despre monarhiile Europei, ca să continue cu o prezentare tehnică a
sistemelor electorale și o psihanaliză a lui Traian Băsescu. O fac doct,
arogant, șmecherește și mai mereu agresiv. În mod normal, acești spindoctors
ar fi demni de comedii ale imposturii, dar ei ajung de fapt foarte
puternici: influențează oameni, fac opinie publică pe post de autorități
epistemice, interferează cu cariere politice și academice sau își
construiesc pentru ei cariere și averi din nimic. După care te lovești
de ei peste tot ca de o obsesie.
Închid paranteza și mă întorc la 1989. Ideea este că prea puțin din
progresul intelectual pe tema revoluțiilor din 1989 a fost asimilat în
dezbaterile publice. Armata de spindoctors și cei care filtrează tematic
emisiunile TV proiectează propria inepție asupra audienței, presupunând
că oamenii nu pot pricepe decât explicații tâmpe sau teorii
spectaculoase și neverosimile. Or între timp, s-au scris cărți serioase
și groase despre căderea comunismului. S-au organizat conferințe cu
scholars de prim rang și s-au iscat dezbateri captivante. S-au acumulat
informații, documente, mărturii și reflecții care fac lucrurile mai
clare decât erau acum 10-15 ani. Or tot acest efort sofisticat nu prea a
lăsat urme în felul în care oamenii obișnuiesc să vorbească despre
1989.
Cărțile despre 1989 din ultimii ani
Să luăm doar câteva din cărțile apărute în ultimii ani. Archie Brown a publicat o lucrare monumentală despre The Rise and Fall of Communism (Londra,
2010) în care face un inventar critic al teoriilor privind căderea
comunismului. Atractiva istorie factuală a revoluțiilor est-europene
semnată de Victor Sebestyen a fost tradusă imediat în limba română (1989. Prăbușirea imperiului sovietic,
București, 2009). IICCMER-ul de pe vremea mandatului lui Vladimir
Tismăneanu a susținut traducerea provocatoarei cărți a lui Stephen
Kotkin Societatea necivilă. Anul 1989: implozia structurilor comuniste (București, 2010). Dragoș Petrescu și-a dezvoltat și publicat lucrarea de doctorat sub forma unei cărți masive cu titlul Explaining the Romanian Revolution of 1989. Culture, Structure and Contingency (București, 2010). Tot în 2010, Adrian Pop a publicat Originile și tipologiile revoluțiilor est-europene. Cosmin Budeancă și Florentin Olteanu au adunat în volum lucrările unei conferințe organizate în 2009: Sfârșitul regimurilor comuniste. Cauze, desfășurare, consecințe (Cluj, 2011). O altă conferință importantă a fost organizată la Iași și probabil se va concretiza într-un volum.
În fine, de puțină vreme a fost publicat volumul The End and The Beginning. The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History, editat de Vladimir Tismăneanu și Bogdan C. Iacob.
Atrag atenția îndeosebi asupra acestui ultim volum, care reunește câteva din numele de primă autoritate din lume specializate în istoria și prăbușirea comunismului. Cartea cuprinde materiale prezentate la o conferință organizată în 2009 de Institutul Cultural Român, condus de H.R. Patapievici, în colaborare cu University of Maryland, locul unde predă Vladimir Tismăneanu. Cum probabil sunteți la curent cu mizeriile colportate între timp la adresa celor doi, puteți evalua rezultatul proiectului consultând cartea – o culegere extrem de utilă de studii care aduc la zi analiza revoluțiilor din 1989. Este un exemplu de inserție inteligentă a problematicii românești în dezbaterile internaționale.
Minimalismul cognitiv
Este adevărat, pe de altă parte, că în cazul revoluției din România
lucruri elementare nu sunt încă lămurite până într-acolo încât să obțină
consens public sau măcar să devină opinie majoritară. Să luăm de
exemplu întrebarea obsesională „Cine a tras în noi după 22?”. Într-un
sondaj CSOP-IICCMER realizat în 2011, 48% cred că Securitatea, 37% –
Armata, 14% – teroriștii, 6% – Frontul Salvării Naționale, iar 25% spun
că nu știu sau nu îi interesează. Așadar, ceață totală. Oamenii nici
măcar nu mai sunt toți siguri că schimbarea din 1989 a fost bună: 44%
spun că prăbușirea comunismului a fost benefică, dar 34% cred că a fost
în dauna României, iar 22% nu știu sau nu se pronunță. Nostalgia a atins
iată până și anul-tabu 1989, care era până de curând furnizor prin
excelență de trecut utilizabil.
Incertitudinea vine din faptul că autoritățile nu și-au făcut datoria
până la capăt pentru a reconstitui „ce s-a întâmplat cu adevărat” în
1989, dar și din cauza așteptărilor prost plasate. Hegemonia teoriilor
conspiraționiste în explicarea lui 1989 face ca oamenii să aștepte
lămurirea dilemei ca într-un roman polițist, prin dezvăluiri
spectaculoase și devoalarea unor elemente cheie necunoscute până acum.
Mulți speră la destăinuirea cauzei ultime care a stat la originea Big
Bang-ului revoluționar. Or, cu asemenea așteptări moniste, publicul nu
va fi niciodată mulțumit, iar „adevărul” spectaculos nu va fi spus
niciodată pentru simplul motiv că el nu există. Aceasta în sensul că nu
există o singură cauză a revoluțiilor din 1989 – lucrurile nu pot fi
atât de simple. Ca în cazul multor altor episoade controversate din
istoria noastră este utilizat un soi de minimalism cognitiv („cognitive
miserliness” – zgârcenie cognitivă): se încearcă explicarea unor
fenomene complexe cu mijloace intelectuale reduse.
Revoluția nu este un bloc
O altă sursă a neînțelegerilor vine din aceea că anului 1989 i se
caută o semnificație unică, exclusivistă. Pentru unii, a fost momentul
triumfului fără drept de apel al democrației liberale de tip occidental.
Pentru alții, a fost un joc al aparențelor care a respectat ritualul
revoluționar doar pentru a disimula o lovitură de stat prin care
eșaloane din PCR s-au păstrat la putere.
Or, o știm din scrierile lui François Furet despre 1789, revoluția nu
este un bloc. Jeffrey Isaac și Vladimir Tismăneanu spun la rându-le că
1989 nu are o singură semnificație. Eric Hobsbawm a arătat convingător
că din revoluția de la 1789 s-au desprins nu unul, ci mai multe modele
politice: cel liberal-democrat, cel radical-democrat și cel socialist.
La fel, 1989 nu este doar momentul adamic al restaurării democrației
liberale. Aceasta este, fără îndoială, cea mai importantă consecință a
revoluției și cea pe care o prețuim cel mai mult, dar nu singura.
Revoluția din 1989 a fost „non-utopică”, arătându-se „în mod
programatic sceptică față de toate planurile ideologice de inginerie
socială” (V. Tismăneanu). A însemnat negarea structurală a comunismului,
dar nu s-a făcut prin afirmarea drastică a unei alternative ideologice.
A promovat un fel de politică a porților deschise, iar efectul
pervers a fost că laolaltă cu democrația liberală și diferite doctrine
și organizații democratice s-au întors în cetate și curentele extremiste
proscrise, în special cele care se legitimau ca anticomuniste.
Anticomunisme
Trebuie spus repede: au existat mai multe forme de anticomunism,
democratice și nedemocratice. Pe partea democratică, anticomunismul a
inspirat principalele forțe politice de centru-dreapta din România
postcomunistă și ne-a ajutat să ținem cursul democratizării și direcția
pro-occidentală. Să nu uităm apoi că și partidele de centru-stânga și-au
extras o mare parte din legitimitate din momentul 1989, exploatând
ideea revoluționară cu ocazia fiecărei revolte sociale, de la mineriade
la greve și proteste din stradă.
Pe partea nedemocratică, a fost resuscitat anticomunismul interbelic.
Pentru cei care nu știu, este de menționat că discursul anticomunist a
fost pretext, între cele două războaie, pentru suspendarea temporară a
unor mecanisme ale statului de drept, permițând excese ale autorităților
împotriva unor categorii de cetățeni identificate ca amenințări.
Lucrurilor au luat-o cu totul razna în timpul dictaturilor – carlistă,
legionară și antonesciană – și mai ales după intrarea României în
războiul împotriva Uniunii Sovietice alături de Germania nazistă, când
anticomunismul ca pandant al antisemitismului a ajutat la raționalizarea
masacrării evreilor.
Apoi, pentru că în perioada comunistă măsurile de defascizare
(mergând de la epurarea instituțiilor statului până la penalizarea
militanților extremiști și a criminalilor de război) au fost combinate
indescomponibil cu represiunea politică totalitară, legionarii,
cuziștii, antonescienii și-au format propriile martirologii, exploatate
intens după 1989 de pe poziția de victime. Anticomunismul a intrat
astfel în compoziția diferitelor orientări radicale postcomuniste,
culminând cu neo-legionarismul (ocupând o nișă) și naționalismul
etnicist (mult mai răspândit, transpartinic).
Violența justificată
Așadar, din 1989 izvorăște nu doar democrația liberală. Turbulențele
mai vechi sau mai noi ale statului democratic postcomunist arată că nu
asistăm la un marș triumfal al ideilor democratice și statului de drept,
ci la o aproape continuă negociere a drumului de urmat. Unul din
mesajele lui 1989 este acesta: totul este posibil.
Pe lângă cele spuse, schițez aici alte câteva din semnificațiile lui 1989 mai puțin discutate și mai puțin flatante.
Deși sloganul strigat insistent în 1989 „Fără violență!” ne-a
asemănat cu celelalte mișcări revoluționare din Europa de Est, în fapt
revoluția din România a fost cea mai violentă din regiune. Și nu mă
refer doar la faptul că s-a tras în neștire și au murit foarte mulți
oameni. Adevărul trist este că cele mai multe victime au căzut din
„friendly fire”, din nebunia care a făcut ca toți posesorii de arme să
tragă în tot ce mișcă. Acest lucru a fost documentat de procurorul Dan
Voinea și de alții care au avut acces la documentele revoluției.
Eroizarea postumă a celor mai multor victime este doar o formă de a da
sens unor morți absurde.
Dincolo de asta, furia împotriva activiștilor și securiștilor și
psihoza „teroriștilor” au produs scene îngrozitoare de violență
interpersonală și vânători de vrăjitoare. Recitiți povestea masacrării
USLA-șilor în 24 decembrie 1989, cu scenele incredibile de profanare a
cadavrelor identificate ca fiind ale unor teroriști, în care au fost
implicați oameni obișnuiți. (Apropo, în România există o lungă tradiție a
violenței împotriva cadavrelor insuficient cercetată până acum.)
Revedeți înregistrările și mărturiile în care simple bănuieli pornind de
la detalii fizionomice și vestimentare au făcut ca oameni nevinovați să
fie bătuți teribil.
Lucrurile s-au repetat în timpul mineriadelor, doar că țintele au
fost diferite. Dacă este să ne uităm în urmă, la alte episoade de
violență colectivă, pogromul de la Iași s-a produs tot ca urmare a unei
psihoze în care au fost implicate autorități armate pornite la vânătoare
de „teroriști”. Cultura politică românească permite o raționalizare a
violenței politice în detrimentul ideii de legalitate, care ar trebui
chestionată mai mult în dezbaterile publice. Farsa judiciară prin care
cuplul Ceaușescu a fost „judecat” (și șirul de pângăriri care au urmat)
constituie cel mai bun simbol în acest sens, dar este doar vârful
aisbergului.
Mitul revoluției
Cultura română modernă valorizează ideea de revoluție, iar 1989 a
venit să adauge prestigiu mitului revoluției. Mai departe, cu ocazia
fiecărui protest în stradă s-a făcut abuz de prestigiu, modelul
revoluționar fiind invocat pentru a justifica tot felul de mișcări
antiguvernamentale sau antisistem. La fel, s-a făcut abuz de discursul
antidictatorial și iconografia antitiranică a revoluției, fiecare din
președinții și premierii postcomuniști fiind vizați la un moment dat de
mesajele antitotalitare și, la extrem, chiar de scenarii tiranicide. Mă
opresc doar la un exemplu recent. Probabil se vor face lucrări de
disertație sau doctorat pe tema protestelor din 2012. Se va vedea atunci
cât de des a fost invocat 1989, cum s-a făcut abuz de discursul
antidictatorial, de incitările publice la violență și la mișcarea
antisistem.
Pe scurt, există o mare fascinație față de schimbarea politică violentă, disruptivă, în afara cadrelor constituționale.
Încă și mai tare fascinează acțiunea refondatoare. Fiecare schimbare
de președinte sau de guvern este văzută ca o schimbare de regim în care
multe trebuie dărâmate și reconstruite de la zero. Fiecare forță
politică victorioasă în alegeri visează la modificarea Constituției,
reconfigurarea sistemului electoral, întoarcerea pe dos a legilor date
de antecesori, înlocuirea aparatului birocratic și, pe ansamblu, aspiră
la câștigarea statutului de ctitor, de (re)fondator. Ideea de reparație,
de reglaj fin, de schimbare graduală și de moderație nu interesează pe
multă lume.
Povestea care ne interesează
Așadar, pe porțile deschise în 1989 a intrat nu doar democrația
liberală. Au mai apărut în scenă extremismul și naționalismul etnicist
(care explică violențele de la Târgu Mureș, tratate adesea ca un
„accident”), cultul violenței justificate, psihoza împotriva dușmanilor
invizibili, abuzul de discurs antitiranic și fascinația față de
schimbarea revoluționară, fantasmele refondatoare și disprețul față de
moderație. Evident, nu 1989 este cauza tuturor acestora, ci mai degradă
conjunctura care le-a făcut posibile. Și le-a stimulat pe unele dintre
ele.
G. M. Tamás spunea mai demult că nu știm să ne folosim îndeajuns de
trecutul utilizabil al lui 1989. Așa este. Prea avem jelanii despre
conspirații și mistere în fiecare decembrie. Pe de altă parte, nici dacă
refuzăm la nesfârșit să privim partea gri a revoluției și a fascinației
pentru ideea revoluționară nu vom ajunge departe.
Mitul revoluționar creditează ruptura în detrimentul construcției.
Revoluțiile nu greșesc diagnosticul, dar, ne spune Edmund Burke, se
remarcă prin proasta folosire a remediilor.
Democrația este o poveste despre construcție și continuitate, nu
despre rupturi violente. O poveste despre gradualism, moderație și
încredere. Despre instituții și stat de drept. Nu despre fantasme
radicale și refondatoare.
Comentarii