STATUL SI CRIZA

Adrian Cioflanca
Text publicat in revista "22", 18 august 2009

Statul a crescut încet, dar sigur, ca un aluat minune, până şi-a pierdut consistenţa. Drojdia care a provocat această boală de creştere are în componenţă populism, iresponsabilitate şi o formă frauduloasă de privatizare a statului.

Avem un stat gonflat, forţat acum de criza economică să se contracte. Un guvern după altul a împărţit cu dărnicie bani publici, creând noi şi noi categorii de beneficiari şi asistaţi. A scris şi presa, a recunoscut-o şi preşedintele Traian Băsescu: peste jumătate din populaţia României primeşte o formă de ajutor social. Pe lângă expansiunea statului cu de la sine putere, reprezentanţi ai statului, independent de voinţa centrului, dar profitând de apatia acestuia şi-au creat propriile fiefuri, clientele, avantaje.

Acum, în al 12-lea ceas, se vorbeşte despre austeritate, concedieri, desfiinţări de instituţii şi de posturi, reduceri de salarii, sporuri şi cheltuieli. A trebuit să vină FMI ca să avem discuţia aceasta, pentru că guvernele României s-au obişnuit să acţioneze în politici de anvergură doar sub presiunea – şi cu scuza – intervenţiei unui organism internaţional.

Stim şi din experienţa altor state care trec prin astfel de probleme: criza poate fi o oportunitate pentru raţionalizarea cheltuielilor publice şi reducerea deficitelor. Este momentul în care se acceptă la nivel general că trebuie făcute sacrificii şi, ca urmare, există spaţiu social mai mare pentru implementarea unor măsuri radicale. Mai departe, depinde de consecvenţa Executivului şi de inteligenţa sa pentru ca reducerile să fie integrate într-o filosofie reformistă şi să fie astfel orientate încât să producă efecte pozitive pe termen mediu şi lung.

Guvernul a oscilat în atitudinea publică pe care să o adopte faţă de criză. Într-o primă fază, a creionat o imagine sumbră, pentru a lovi două ţinte. Executivul a dorit, pe de o parte, să scadă aşteptările populaţiei şi în special ale unor categorii de bugetari, care făceau presiuni pentru a obţine salarii mai mari. Pe de altă parte, a subliniat „moştenirea grea“ pentru a denunţa politica prădalnică a fostului guvern liberal, care a lăsat visteria goală în beneficiul clientelei sale politice. Cu timpul însă, observând că actuala criză este şi o „criză de încredere“, oficialii au început să vadă partea plină a paharului şi să predice optimismul. Deşi lucrurile au mers tot mai prost, ajungându-se ca guvernul să aibă dificultăţi în a asigura funcţionarea minimală a ţării şi plata salariilor, oficial am primit zâmbete şi asigurări de bine. Mai nou, observăm o revenire la discursul alarmist, deşi amestecat cu secretomanie, pentru că peisajul economic este cu adevărat dezolant şi pentru că populaţia trebuie pregătită pentru sacrificii şi pentru ce este mai rău. PSD este, pe surse, şi mai alarmist, pornind de la ideea că efectele negative ale crizei se vor răsfrânge politic asupra PD-L. Faptul că suntem în an electoral perturbă aparatele de măsurare a seismului economic prin care trecem. Important este însă ca guvernul să se fixeze pe un tip de discurs consecvent, bazat pe adevăr, care să transmită populaţiei şi actorilor economici o imagine reală, clară, coerentă asupra a ceea ce se întâmplă şi a măsurilor preconizate.

Că trebuie făcute sacrificii acceptă acum aproape toată lumea. Forma de traducere în politici a acestor sacrificii nu este însă obiectul unui consens. Cea mai problematică propunere este aceea de a-i trimite pe toţi bugetarii, fără excepţie, în concediu fără plată pentru o vreme. Nici plafonarea salariilor tuturor sine die nu pare foarte inteligentă. Un stat care s-a prezentat atâta vreme ca generos şi atotputernic dă astfel un semn de slăbiciune serioasă. Lumea este dispusă la sacrificii, când măsurile au o raţionalitate intrinsecă. În cazul de faţă, ideea ar fi să se curme excesele, păstrându-se, în acelaşi timp, ideea de meritocraţie care dă dinamism pieţei muncii. Aşadar, o bună filosofie anticriză ar suna pe scurt astfel: antiexces, promerit.

Or, în condiţiile în care, pe de o parte, se spune că „domeniul“ statului a crescut prin practici clientelare şi populiste, iar, pe de alta, măsurile anticriză nu sunt de natură corectoare, ci îi vizează pe toţi, fără excepţie, inclusiv pe cei care îşi fac treaba, inclusiv pe cei care îşi merită beneficiile, atunci o parte bună din populaţie va fi dezactivată, demotivată de aceste măsuri.
Oficial, ştim că guvernul îşi propune şi corecţii, prin desfiinţare de agenţii, reduceri de posturi, concedieri, ajustări de salarii. Aici ajungem la o altă problemă: care sunt criteriile după care se vor face aceste corecţii? Criza poate fi o bună oportunitate, dar la fel de bine poate fi şi un pretext pentru practici neortodoxe. În perioada următoare, şefii de instituţii vor căpăta puteri sporite şi ce ne garantează nouă că aceştia nu vor folosi prilejul pentru pentru a-şi consolida găştile proprii şi pentru răfuieli personale cu cei care au mişcat în front? Cine ne garantează că această contracţie a statului nu se va produce după aceleaşi criterii ca şi expansiunea sa: adică clientelar, netransparent, neraţional. Ar fi fost de aşteptat ca guvernul să vorbească mai mult zilele acestea despre merit şi utilitate, pentru a ghida după criterii solide, universal acceptate, o schimbare necesară, dar extrem de dureroasă. Populaţia s-a obişnuit să facă sacrificii, pentru că exortaţia la sacrificiu este o modă în discursul politic românesc, dar de data aceasta trebuie să i se garanteze că totul are o logică, că lucrurile vor fi făcute corect şi că efectele pozitive se vor vedea într-un orizont de timp palpabil.