vineri, 16 iulie 2010

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ ŞI LUSTRAŢIA (I)


Autor: Adrian CIOFLÂNCĂ
Data publicării în Ziarul de Iaşi: 15/07/2010

Curtea Constituţională a ajuns să deţină puteri excedentare în România, punînd în cauză principii ale funcţionării democratice

După declararea Legii Lustraţiei drept neconstituţională o ciudată linişte s-a instalat în spaţiul public pe acest subiect. Ne-au fost promise dezbateri după apariţia motivaţiei Curţii Constituţionale, dar iată că aceasta a apărut, în perfect anonimat, iar dezbateri tot nu avem. Unde sînt promotorii legii şi susţinătorii acesteia din lumea politică şi societatea civilă? Unde sînt discuţiile de specialitate asupra oportunităţii legii, a prevederilor ei şi a rostului prefigurat? S-a stins interesul, au dispărut suporterii măsurilor de decomunizare?

Nu au dispărut nici interesul, nici suporterii, măcar pentru motivul că zgura trecutului recent irumpe periodic, aducînd la suprafaţă documente, informaţii despre care era şi mai bine dacă aflam acum 10-20 de ani, cînd se configura spaţiul public de la noi şi s-a produs ierarhizarea prestigiilor. Atîta vreme cît România nu va face cîteva lucruri coerente şi eficiente pe tema decomunizării, subiectul va răbufni mereu. Ştim asta din istoria majorităţii statelor post-dictatoriale – trecutul murdar nu trece, nu trece uşor, oricum.

Totuşi, este dezamăgitor modul în care subiectul decomunizării este menţionat în spaţiul public: la diverse, în trecere, cu dezinteres, insensibil şi ignorant, frivol chiar uneori. Dacă aşa înţelege această ţară să trateze ideea de reparaţie morală faţă de victimele comunismului atunci e trist.

Bine, cu răbdare, cu informaţii şi cu nuanţe, putem înţelege multe. Cînd vedem că patronul celui mai important post TV de ştiri este bănuit pe bază de documente de legături, nemărturisite, cu Securitatea atunci înţelegem de ce cîţiva din realizatorii postului se „plictisesc” instantaneu cînd aud de lustraţie. Cînd ştim că patronul celuilalt post important de ştiri este deja declarat colaborator al Securităţii putem pricepe de ce redactorii postului proclamă – regulat, emfatic, fără drept de apel, cu o pasiune demnă de o cauză mai bună – că anti-comunismul este mort.

Aşadar, sîntem în situaţia de a nu şti cît din dezinteresul afişat faţă de decomunizare este real, la fel cum nu ştim cît din interesul afişat al altora este genuin. Parcă prea a dispărut în ceaţă majoritatea parlamentară care a votat Legea Lustraţiei. Dacă tot au susţinut-o, de ce nu apar pe sticlă politicienii să o apere, să apere ideea? A ridica mîna nu este suficient pentru a susţine un demers politic. Nu degeaba decomunizarea din România este descrisă în literatura de specialitate drept „simbolică”. Condamnarea oficială a comunismului era necesară, obligatorie şi reprezintă un mare pas înainte. Dar nu este suficientă, dacă nu este dublată de măsuri legislative, instituţionale şi judiciare concrete. Votanţii legii lustraţiei îşi spun pentru liniştea proprie că au făcut ce depinde de ei, iar acum ridică din umeri în faţa deciziei Curţii Constituţionale, de parcă asistă la sancţiunea sacrosanctă, indiscutabilă, apodictică a unui for care nu suferă nici măcar dezbateri, darămite contrazicere.

Puterea extraordinară pe care a căpătat-o Curtea Constituţională (CC) în România este un foarte serios subiect de îngrijorare. Faptul că aceşti nouă oameni numiţi politic decid fără drept de apel, neverificaţi democratic, netransparent, în chestiuni vitale privind funcţionarea României ne arată că o bună parte din puterea reală din sistemul nostru democratic se află acolo unde nu ar trebui să fie. În ultimii ani, CC a contribuit, prin deciziile privind atribuţiile principalelor puteri în stat, la configurarea regimului politic interpretînd în manieră proprie Constituţia şi extinzîndu-i semnificaţia, a desfiinţat instituţii (CNSAS, resuscitat între timp, ANI, rămasă fără suflu), a intervenit în procese pe rol, inclusiv procese în cauze de corupţie, prin atribuţiile în domeniul excepţiilor de constituţionalitate, a stopat sau direcţionat politici în funcţie de interese şi viziuni particulare, în domeniul economic sau social, acolo unde decizia trebuia să fie eminamente politică, mai precis a Guvernului şi Parlamentului.

Curtea susţine că decide obiectiv, fundamentîndu-se pe Constituţie, pe ştiinţa dreptului şi expertiza proprie. Dar vorbim, pînă la urmă, de nişte oameni care sînt supuşi greşelii. Democraţia pleacă de la premiza failibilităţii oamenilor, şi din acest motiv se bazează pe dezbateri şi decizii în organisme colective cu legitimitate populară, pe transparenţă, pe control democratic şi verificare interinstituţională. Nu lasă sau nu ar trebui să lase ca ultimul cuvînt să aparţină unor persoane sau instituţii cu pretenţii de infailibilitate, care emit decizii ca un dat divin, ce nu pot fi discutate, revizuite, contrazise.

Cînd se întîmplă aşa, aceasta nu mai este democraţie, ci o formă de guvernare inspirată de utopiile imaginînd dictatura experţilor. Se presupune astfel că există o ştiinţă posesoare a unor adevăruri ultime, la care au acces doar unii iniţiaţi, adevăruri superioare celor formulate prin dezbatere democratică şi impuse prin decizie majoritară. Or aşa ceva este negarea democraţiei. Iluziile privind sofocraţia, pornite de la Platon, şi expertocraţia, inspirate de scientismul lui Saint-Simon, Comte, Marx şi mai ales Engels, pot fi periculoase, lucru lămurit demult de teoria democratică (G. Sartori a scris excelent despre acest subiect). Ca să nu mai vorbim că dreptul văzut ca ştiinţă nu seamănă nici pe departe cu ştiinţele naturii, adică nu este într-atît de obiectiv, precis, şi nici condus de reguli imuabile, precum afirmă unii profesori de drept (de exemplu, Antonie Iorgovan, „părintele Constituţiei”, fost membru al Curţii Constituţionale, care făcea elogiul „ştiinţei dreptului” pentru a-şi apăra opinii pur personale în diferite dezbateri constituţionale sau politice). Obiectivitatea este o iluzie şi pentru că membrii CC sînt numiţi, pe mandate de nu mai puţin de 9 ani, de instituţii politice, pe criterii politice, funcţionînd de multe ori după o logică politică, fără a fi însă verificaţi democratic la fel ca oamenii politici. Mai important, Curtea Constituţională a ajuns să decidă, aşa cum observa Lavinia Stan, în chestiuni prin excelenţă politice, acolo unde Parlamentul ar trebui să fie suveran. Politicul are nevoie de experţi, funcţionează în combinaţie indiscernabilă cu aceştia, dar decizia ultimă îi aparţine. Se poate înşela (important este însă să nu greşească sistematic şi fundamental, caz abia în care ar trebui să intervină CC), dar pentru aceasta răspunde în faţa electoratului. Cît despre expertiza unora dintre membrii Curţii Constituţionale există mari semne de întrebare ridicate public (lucru care se vede şi din motivaţia în problema Legii Lustraţiei, subiect asupra căruia insist în partea a doua).

Va urma


Un comentariu:

Sergiu spunea...

Mizeria dintr-o casa se acumuleaza in ani de zile daca nu este eliminata, dar pana la urma se face curatenie. Intr-adevar este grav cand intr-o democratie, asa defectuoasa cum este cea din Romania, ca decizii importante sunt luate intr-un mod atat de netransparent.

Important este ca istorici precum dvs. care se ocupa cu studiul comunismului sa nu renunte. Presa este superficiala, dar stiinta adevarata nu este. Important este ca studiile legate de comunism sa fie popularizate intr-un mod cat mai interesant pentru romani, mai ales cei care spun ca nu sunt interesati deloc de condamnarea comunismului.