duminică, 11 iulie 2010

PLEDOARIE PENTRU JUSTIŢIA TÎRZIE



Autor: Adrian CIOFLÂNCĂ
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 10/06/2010

Nu este foarte usor sa repari nedreptatile unui regim dictatorial intr-un stat in care complicii acestui regim isi mentin influenta. Este nevoie de rabdare, fundamentata pe credinta ca abuzurile si crimele unei dictaturi nu vor fi niciodata uitate.

Ingrate vremuri pentru a vorbi despre lustratie si justitia de tranzitie, cind criza economica si privatiunile cotidiene au readus multi oameni la nivelul grijilor primare. Dar, daca ne uitam in urma, parca niciodata nu a fost momentul sa ne ocupam, ca tara, pe larg si sistematic, de subiectul decomunizarii. Ori ni s-a spus ca "nu este momentul", "nu este o prioritate", ori ca "este prea tirziu". Paradoxal, cele doua argumente ale "momentului oportun" - "este prea devreme" sau "este prea tirziu" - au fost folosite de multe ori de aceleasi persoane, al caror interes real era de fapt sa blocheze total masuri retributive indreptate impotriva decidentilor si colaboratorilor regimului comunist.

Consumatorii de televiziune pot ramine cu impresia ca dincolo de stringentele momentului nu mai exista nimic. Decidentii intra si ei de multe ori in aceasta logica mediatica. Iar acum este evident ca subiectul central este criza economica. Totusi, Romania este o democratie cu o destul de mare complexitate institutionala, cu diferite paliere ale agendei publice si audiente distincte, cu decidenti care functioneaza - sau ar trebui sa functioneze - cu un anume grad de autonomie pe zonele lor de competenta. Asadar, nu trebuie sa punem totul intr-un sertar si sa ordonam subiectele in functie de importanta, pentru ca, asa, vremea decomunizarii nu va veni niciodata in competitia cu stringentele momentului, mereu acute si mereu altele. Este adevarat ca, in acest moment, criza economica intereseaza pe toata lumea (inclusiv pe semnatarul acestui text), dar exista un public distinct, sensibil si important al temei decomunizarii, tema pina la urma centrala a culturii politice post-comuniste. Subiectul gestionarii mostenirii comuniste a divizat lumea politica si electoratul, a fost tema centrala in campaniile electorale si este considerat esential de catre specialisti din lumea academica pentru a intelege modul de evolutie al Romaniei dupa 1989. In plus, contrar unei prejudecati, exista un larg suport popular pentru decomunizare: conform unui sondaj BCS, 58% dintre romani cer pedepsirea celor vinovati pentru ororile comunismului, tot atitia doresc acces liber la dosarele Securitatii, 63% sint de acord cu deschiderea totala a arhivelor comunismului, iar 48% sustin lustratia in forma ei radicala.


Este prea tirziu pentru lustratie? Exista specialisti in justitia de tranzitie care pledeaza tocmai pentru justitie tirzie, pentru acea forma de dreptate care se aplica atunci cind ii vine vremea, cind exista conditii pentru a se implini. Statele post-dictatoriale, mai ales cele in care oamenii fostului regim isi pastreaza puterea si influenta, nu sint mediile cele mai propice pentru a produce justitie. De multe ori, tranzitia la un regim democratic are loc pe baza unei negocieri, intre fosti si cei care le iau locul treptat, iar acest fapt impune o gradualitate a schimbarii si compromisuri. Istoria statelor post-dictatoriale din America de Sud si Europa Centrala este elocventa in acest sens. Multa vreme dupa schimbare, echilibrul politic si social poate fi instabil. Este nevoie, asadar, de rabdare si precautie. Urgenta perioadei de imediat dupa schimbarea regimului este reforma radicala a statului, pentru ca acesta sa functioneze dupa regulile democratiei. Deseori, nu exista institutii si oameni in stare sa functioneze din prima clipa dupa noi reguli, dupa reguli democratice. Dincolo de extazul revolutionar, orice schimbare ia timp. Data fiind perversitatea cu care actioneaza dictaturile - si mai ales regimurile totalitare, bazate pe mobilizare politica si sociala extinsa - care cauta sa angajeze cit mai multi oameni in mecanismele lor infernale, imediat dupa schimbare apare un sentiment difuz de vinovatie. Pentru o vreme, tacerea cvasigeneralizata si tabuul fac regula. Abia dupa un timp se separa apele ceva mai bine si apare disponibilitatea de a vorbi. Germania de dupa nazism si Holocaust, in care a fost nevoie de decenii bune pentru a avea discutii publice deschise despre trecutul vinovat, este un bun exemplu.

Pe de alta parte, trebuie sa fim constienti ca abuzurile si crimele unui regim dictatorial fac parte din trecutul care nu trece. Genocidul si crimele impotriva umanitatii sint declarate imprescriptibile de legislatia internationala, deci nu este niciodata prea tirziu pentru a fi judecate. Celelalte crime si abuzuri nu vor fi uitate si iertate niciodata cu totul, iar daca problema nu este rezolvata, cit de cit macar, ea va reveni periodic la nivel public. In Argentina, de exemplu, primul presedinte de dupa dictatura generalilor, confruntat cu amenintarile de revolta ale armatei, a incercat sa impuna limitarea traducerii in justitie a responsabililor dictaturii militare, dar s-a lovit de opozitia ferma a Parlamentului, a justitiei si, mai ales, a societatii civile. In Europa Centrala, in Cehia si Polonia cu precadere, s-a observat o resurgenta periodica a temelor decomunizarii, intr-un mecanism de stops and goes, ca reactie la tacerile, compromisurile si ambiguitatile care au intervenit si ele periodic. Cehia si-a reinnoit in a doua parte a anilor '90 legea lustratiei, iar in Polonia temele decomunizarii au produs
efecte legislative chiar in anii din urma.

Daca ne uitam la istoria recenta a Romaniei, vedem acelasi lucru. Schimbari radicale nu au fost posibile atita vreme cit Ion Iliescu, lustrabil sef, si partidul sau plin de lustrabili au controlat statul sau institutii vitale din acesta. Legea accesului la dosarele Securitatii a putut fi votata abia la sfirsitul anilor '90 si a trebuit refacuta in 2008, dupa decizia Curtii Constitutionale, luata la sesizarea unui fost informator al Securitatii. In ciuda unei impresii curente, legea dosarelor in formula actuala este una dintre cele mai permisive din Europa de Est. Dosarele de la SIE au fost predate la CNSAS, prin vointa politica, abia in 2006. Comunismul a fost condamnat de statul roman, prin vocea presedintelui tarii, tot abia in 2006, in baza Raportului Final al Comisiei Tismaneanu. Accesul la Arhivele Nationale a fost liberalizat numai dupa aceasta. Formarea profesionala a unor istorici care au intimitate cu documentele si faptele fostului regim a luat si ea timp.

Asadar, sa nu disperam ca Legea lustratiei a fost respinsa de Curtea Constitutionala. A fost respinsa la sesizarea PSD si de o Curte Constitutionala in care dinozaurii regimului comunist si ai PSD inca jucau - si s-ar putea sa mai joace pentru o vreme - un rol esential. Legea va fi refacuta, iar noi trebuie sa avem rabdare. Este adevarat ca intirzierile au costul lor: aminarea lustratiei a facut ca oamenii fostului regim sa joace un rol important in configurarea prezentului, dezvaluirile de astazi nu mai au un impact atit de mare, documente importante au fost distruse sau ascunse, morala publica a fost afectata prin senzatia de neputinta sau complicitate pe care a lasat-o regimul post-comunist in relatia cu fostii lideri comunisti, victimele comunismului au fost alterizate, raminind marcate de amaraciune si frustrare. Dar atit a putut aceasta tara, cu oamenii ei, in conditiile date. Se putea mult mai mult, fireste, dar nu a fost sa fie. Nu ne ramine decit sa avem rabdare, pentru a se schimba oamenii, institutiile, partidele. Cert este ca, atita vreme cit problema nu va fi rezolvata cit de cit, tema decomunizarii va reveni sistematic la suprafata, in ciuda scepticismului celor mai multi si a optimismului celor vinovati.

Niciun comentariu: