miercuri, 30 mai 2012

PROIECTELE DE ARHEOLOGIE FORENSICĂ ÎN CARE AM FOST IMPLICAT în 2011: CAZUL IȚCANI - ȘCHEIA (updated)

Locul indicat de martori ca locație a gropilor comune din marginea cimitirului din Șcheia

Fosta conducere a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), cea înlocuită acum de premierul Victor Ponta și din care am făcut și eu parte până în martie 2012 când m-am mutat la CNSAS, și-a fixat între prioritățile din 2011 declanșarea unor investigații de istorie orală și arheologie forensică pentru identificarea unor locații nemarcate în care au fost îngropate victime ale regimului comunist decedate în urma acțiunilor represive cu caracter politic ale autorităților din perioada 1945-1989.

În urma unor cercetări preliminare pe care le-am făcut în primăvara anului 2011, am aflat informații despre locațiile posibile a două gropi comune în județul Suceava. Este vorba despre o groapă comună aflată în cimitirul din localitatea Șcheia cu deținuți politici provenind din colonia de muncă de la Ițcani (1952-1953) și o alta cu țărani împușcați de Securitate în timpul revoltelor împotriva cotelor din satele din nordul Moldovei, din vara anului 1949.

Împreună cu preotul Cezar Onesim, care ne-a furnizat informații foarte utile

În cazul Ițcani, Institutul a fost sesizat de preotul Laurențiu Milici (n. 1924), din comuna Șcheia. Acesta a evocat posibilitatea existenței unei gropi comune în raza comunei, cu deținuți politici din colonia de muncă de la Ițcani, decedați din cauza condițiilor de detenție și muncă improprii. Pentru a completa informațiile, au fost contactați alți martori. Au fost luate interviuri de istorie orală, printre alții, următorilor: Berariu Gheorghe (n. 1927), Berari Constantin (n. 1930), Moldovan Elena (n. 1936), Onciu Ioan (n. 1932), Marcian Eugenia (n. 1927) din comuna Șcheia și Saghin Constantin (n. 1924) și Aglaia Mihoc (n. 1920) din orașul Suceava.
La Ițcani – zonă cuprinsă astăzi în municipiul Suceava, la granița cu comuna Șcheia – a funcționat o colonie de muncă, Unitatea 0720, în perioada 28 octombrie 1952 - septembrie 1953, după care s-a mutat la Lucășești (1953-1954). Conform documentelor identificate la CNSAS, colonia avea o capacitate de 1500-2000 de locuri. Un document din martie 1953 spune că erau internați 950 de deținuți păziți de 172 de milițieni. Comandantul unității era Lt. Maj. Ioan Pavel, ajutat de Slt. Dumitru Gordin și Lt. Gheorghe Ciobotaru, locțiitorul politic. 

PLANURILE COLONIEI DE MUNCĂ DE LA IȚCANI (SURSA: CNSAS)
Coloniile de muncă au fost un important instrument represiv folosit de regimul comunist. Internarea în coloniile de muncă se făcea ori prin hotărâri ale justiției comuniste, ori prin decizii administrative ale unei comisii a Ministerului Afacerilor Interne, pe baza propunerilor Securității și Miliției. Erau vizați cei care ascultau posturile de radio străine, făceau afirmații sau răspândeau informații defavorabile regimului comunist, cei care aveau relații cu reprezentanți ai Occidentului sau frecventau biblioteci străine, instigatorii la manifestări rasiale și șovine, cei care incitau împotriva colectivizării sau boicotau producția, prozeliții diferitelor culte, activiști ai formațiunilor democratice și fasciste, membri ai Serviciului Special de Informații, Marelui Stat Major, Siguranței, Poliției, frontieriști, chiaburi, sabotori, speculanți, condamnați care nu prezentau încredere la ieșirea din închisoare, rudele celor considerați dușmani, recidiviști de drept comun. Durata pedepselor în cazul deciziilor administrative varia între 6 luni și 5 ani, dar au fost numeroase situații când a fost depășită perioada maximă. Rata mortalității în coloniile de muncă era ridicată din cauza condițiilor mizere de detenție.
La Ițcani, internații locuiau în barăci de lemn în condiții foarte aspre. Conform martorilor, deținuții – în parte, deținuți politici – au fost folosiți la construcția terasamentului căii ferate dintre municipiul Suceava și comuna Șcheia (ruta Ițcani – Vatra Dornei). Rata mortalității în colonie a fost extrem de ridicată, din cauza condițiilor precare de detenție. Deținuții au murit în special din cauza frigului, a alimentației necorespunzătoare, a bolilor netratate, a mizeriei și muncii istovitoare. Martorii vorbesc de zeci sau sute de victime.
Martorii intervievați au relatat că morții din colonia de muncă de la Ițcani erau aduși noapte cu căruța și aruncați noaptea peste gardul cimitirului din Șcheia, unde erau îngropați în gropi comune într-o margine a cimitirului (în stânga față de intrare). 

Arheologul Neculai Bolohan și echipa la lucru
Locul nu este marcat și nu sunt cunoscute numele persoanelor îngropate acolo. Arhiva penitenciarului Suceava, care a funcționat până în ianuarie 1958, a fost împărțită altor instituții și nu a fost studiată până acum de istorici. Fișele matricole penale se află acum în arhiva Penitenciarului Botoșani unde le-am putut consulta tot în vara anului 2011. Literatură memorialistică despre colonia de muncă de la Ițcani nu a fost identificată deocamdată.
Săpăturile la fața locului le-am făcut cu o echipă de aheologi condusă de dr. Neculai Bolohan, de la Universitatea Al. I. Cuza, asistat de doctorazi și masteranzi specializați în arheologie (Sebastian Andrei Drob, Tudor Mandache, Ciprian Ion Stoian). Cu aceeași echipă am găsit în toamna anului 2010, în cadrul unui proiect INSHR-EW, groapa comună din pădurea Vulturi (comuna Popricani, Iași), în care erau îngropați 36 de evrei executați de o unitate a armatei române în vara anului 1941.  


Lucrările s-au făcut cu aprobarea Primăriei Șcheia (primar Vasile Andriciuc) și după notificarea de către IICCMER a Parchetului de pe Lângă Curtea de Apel Suceava și a bisericii în raza căreia se află cimitirul.
Arheologii au săpat mai multe secțiuni (mai precis patru) în locurile indicate de martori la marginea cimitirului din Șcheia și care nu erau ocupate de morminte recente. În prima locație, cea mai extinsă, în partea de nord-est a cimitirului, arheologii au găsit trei morminte nesemnalate, cel mai vechi datând din deceniile 2-3 ale secolului XX (datare făcută după monezile aruncate în groapă ca parte a practicilor funerare tradiționale). Într-unul din cazuri scheletul nu era orientat în mod tradițional est-vest, iar oasele erau răvășite, ceea ce ne-a dat speranțe ca avem indiciile gropii comune, însă până la urmă s-a dovedit că resturile osteologice au fost adunate într-un pachet pentru a folosi groapa din nou.
Preotul bisericii, Cezar Onesim, ne-a spus că multă vreme, în deceniile din urmă, înhumările s-au făcut haotic, fără respectarea unor reguli și a mormintelor anterioare, același loc fiind folosit pentru înhumări succesive. Marginea cimitirului a fost folosită în special de populația săracă din localitate și de cea de etnie romă. Cu timpul, crucile au dispărut și locurile au rămas nemarcate. Abia în ultimele decenii, și mai ales după ce loturile au fost atribuite/vândute, a fost pusă ordine cât de cât.
Am mutat șantierul în alte trei locații din zona de margine a cimitirului și în fiecare caz am dat prin săpături de morminte recente nesemnalate. În mod evident, nu am putut continua cercetările în adâncime pentru că asta ar fi însemnat să afectăm morminte existente. Într-unul din locurile indicate de martori în care s-ar fi aflat marginea veche a cimitirului nu am putut săpa deloc, din cauza densității mari de morminte marcate. 
Schiță a secțiunilor în care s-au făcut săpături realizată de arheologul Neculai Bolohan
Updated: Mărturie Silvia Păcurari (n. 1940):
Eu am stat aproape de cimitir când eram domnișoară. Aveam în chirie un gardian de la colonie, că eram obligați să ținem în chirie, pe unul Vasile Mezei (milițian din corpul de pază, conform documentelor de la CNSAS n.n.) care era din Brăila. Majoritatea deținuților de la Ițcani erau politici. Căruța cu cadavre trecea pe la noi pe la poartă. Iarna mai veneau cu sania. Morții erau înveliți în rogojine, mulți nici nu mai erau îmbrăcați.
Odată când a venit Mezei cu sania cu cadavre, a intrat în casă pentru că avea ceva de vorbit cu nevasta. Iar noi copii am alergat la poartă. Atunci avea vreo șapte cadavre, dar din acelea vreo doi mișcau. Și eu am plâns, că «De ce duceți oameni vii». Și milițianul mi-a spus «Taci, că aiasta nu se discută!» Și eu le-am zis că «Sunteți niște câini, îngropați oameni vii!...” și atunci a scos pistolul și a tras pe lângă mine. Apoi și-a cerut scuze, că nu știa că are cartuș pe țeavă, și a trebuit să dea declarații. Puteam să fiu moartă atunci. Așa era atunci. 
Cu morții veneau de obicei seara, doi deținuți săpau groapa. Făceau niște gropi mari, adânci și de doi metri, și aduceau mai mulți deodată. Morții erau îngropația în stânga față de intrare, cam la 20 de metri pe lângă gard. Locul a fost dat apoi la țigani și țiganii nu spun dacă scot oseminte. Probabil locul este acum acoperit cu morminte.

Trei concluzii pot fi extrase din acest proiect:
- Istoria orală și arheologia contemporană sunt esențiale pentru completarea informației istorice, cu atât mai mult în cazurile în care sursele documentare sunt precare; amintesc, în cazul gropilor comune de la Stânca, documentele vorbesc de circa 40 de evrei împușcați, ori în 1945 au fost exhumate 311 cadavre, iar despre masacrul din pădurea Vulturi nu se vorbește deloc în documente; în cazul de față, au fost relevate informații despre regimul de detenție, victimele din colonia de muncă de la Ițcani și groapile comune de la marginea cimitirului din Șcheia care nu erau disponibile istoriografic.
- Cercetarea de arheologie forensică într-un cimitir este îngreunată de haosul funerar din România, mai precis a practicii de a utiliza același loc pentru înhumări succesive, fără respectarea unor reguli și fără semnalarea mormintelor anterioare. Cu această problemă s-a confruntat și Marius Oprea, de exemplu la săpăturile din Cimitirul Săracilor din Sighet care nu s-au soldat cu rezultate concrete în ciuda știrilor de presă de la un moment dat.
- În al treilea rând, dificultatea cu care identificăm locuri ale unor execuții sau gropi comune arată și mai clar preocuparea autorităților comuniste de a șterge urmele crimelor și memoria celor care au pierit. Se vede acest lucru la Șcheia, la Sighet sau la următorul caz pe care îl voi prezenta - Rădăuți. Oamenii au fost îngropați la grămadă, fără vreun ceremonial, fără marcarea locului, fără a înscrie numele celor îngropați pe o cruce, pe un monument funerar sau măcar într-un document. Din acest motiv, ca semn de reparație morală, am prevăzut între proiectele din acest an ca IICCMER să instaleze o placă memorială la marginea cimitirului din Șcheia. Noua conducere a institutului ar trebui să continue acest proiect. 




Niciun comentariu: