EVENIMENTUL ZILEI: ENOIU, MAŞINA DE TORTURĂ A SECURITĂŢII
Evenimentul zilei, Luni, 28 Iunie 2010
Autor: Mirela Corlățan
Fiul securistului faimos pentru cruzimea sa explică, în premieră, de ce acesta nu a fost judecat până azi.
Gheorghe Enoiu a fost un anchetator prea violent chiar şi pentru gustul mai-marilor săi. Ca dovadă, în 1967, când ocupa funcţia de şef al Direcţiei de Cercetări Penale a Securităţii, a fost exclus din PCR şi trecut în rezervă pentru o scurtă perioadă. O arată dosarul său de cadre, care a devenit recent accesibil cercetătorilor, la CNSAS.
A aplicat torturi în baza unor vinovăţii inventate, cel puţin în cazul anchetei din 1956-1957 ce viza tentativa de a protesta împotriva regimului după izbucnirea Revoluţiei din Ungaria. Probele i-au lăsat indiferenţi până acum pe procurorii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Plângerea depusă împotriva sa în urmă cu trei ani de actualul Institut de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a rămas fără răspuns. Bogdan Enoiu, fiul fostului ofiţer securist, e convins că acesta nici nu va mai veni. Că judecarea e tardivă.
"Din genocidul lui tata toţi au ieşit vii"
În aparenţă, priveşte cu sânge rece trecutul tatălui său. Transmiţând refuzul bătrânului colonel de a acorda un interviu, Bogdan Enoiu a acceptat pentru prima oară să vorbească public şi a făcut el însuşi o evaluare a posibilelor consecinţe din perspectivă juridică.
"Termenul de prescripţie pentru cazul în care ar fi primit pedeapsa maximă este de 25 de ani. Din 1957 până-n 2007, când s-a făcut plângerea, a trecut de două ori", spune, dintr-o suflare, Bogdan Enoiu, considerând ridicolă plângerea către Parchet în care se vorbeşte despre "genocid".
De fapt, sesizarea IICCMER vorbeşte despre "crime contra umanităţii" şi se bazează pe două rezoluţii ale Adunării Generale a ONU prin care se condamnă "în egală măsură crimele contra umanităţii şi violarea drepturilor politice ale populaţiilor autohtone".
Fiul torţionarului Enoiu a reţinut însă doar cuvântul "genocid", ceea ce ar presupune că tatăl său a omorât mai mulţi oameni. "Nu ştiu cum dracu’ se face că din acest genocid toţi au ieşit vii", e argumentul lui Bogdan Enoiu în favoarea tatălui.
"Aplica politica partidului"
Torturarea victimelor reprezintă limita de la care fiul nu mai vrea şi nu mai poate să se obiectiveze. Juristul dispare.
"Eu m-am născut în 1968, când tata deja nu mai era şef la Cercetări Penale. Aşa cum e el, plecat de la ţară, avea însă rafinamente intelectuale", sună portretul filial. Dar de dragul avansării ar fi putut fi? Bogdan Enoiu "nu a avut curiozitatea" să afle.
Un alt motiv îl exprimă printr-o glumă la modă în anii ’50: "Dacă nu ai făcut nimic, iei trei ani". Apoi, "istoria e populată cu personaje negative" şi ştie că tatăl său va fi unul dintre ele, chiar dacă "e prea târziu pentru judecată".
Nici nu interesează pe cineva ce s-a întâmplat cu adevărat atunci, e convins Bogdan Enoiu, deschizând tirul asupra istoricilor: "A existat o Securitate rea şi o Miliţie rea. Dar ele nu făceau altceva decât să pună în aplicare politica partidului, de care nimeni nu se interesează căci ar lovi în clasa politică de după 1990. Dacă intrai în conflict cu partidul, te lua dracu’, aşa cum a păţit tata în 1967".
Ultimul rămas
În realitate, arată dosarul de cadre, bătrânul Enoiu nu a avut nimic cu partidul, ci partidul a avut cu el. Violenţa folosită în anchete, pe fondul unei vieţi personale agitate şi marcată şi ea de frecvente episoade violente, a determinat, pentru o scurtă perioadă, trecerea pe linie moartă.
În 1968, Enoiu a fost rechemat în Ministerul de Interne, unde a fost şef de serviciu până la pensionarea ca militar, în 1974. S-a reangajat apoi ca jurist, lucrând, spune fiul, la mai multe CAP-uri din Ilfov. Pe la Snagov, Ciofliceni, Ciolpani. Revoluţia l-a adus la Aeroportul Otopeni, încadrat tot ca jurist, pensionându-se a doua oară, în 1999.
Acum îşi consumă pensia de 24 de milioane în Măniceştiul natal, din Argeş. La 83 de ani, pare a avea un singur necaz. Fiul o spune cu un soi de fior. Colegii de generaţie ai colonelului Enoiu "s-au cărăbănit cu toţii". A rămas singurul care mai poate fi, totuşi, judecat.
A aplicat torturi în baza unor vinovăţii inventate, cel puţin în cazul anchetei din 1956-1957 ce viza tentativa de a protesta împotriva regimului după izbucnirea Revoluţiei din Ungaria. Probele i-au lăsat indiferenţi până acum pe procurorii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Plângerea depusă împotriva sa în urmă cu trei ani de actualul Institut de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a rămas fără răspuns. Bogdan Enoiu, fiul fostului ofiţer securist, e convins că acesta nici nu va mai veni. Că judecarea e tardivă.
"Din genocidul lui tata toţi au ieşit vii"
În aparenţă, priveşte cu sânge rece trecutul tatălui său. Transmiţând refuzul bătrânului colonel de a acorda un interviu, Bogdan Enoiu a acceptat pentru prima oară să vorbească public şi a făcut el însuşi o evaluare a posibilelor consecinţe din perspectivă juridică.
"Termenul de prescripţie pentru cazul în care ar fi primit pedeapsa maximă este de 25 de ani. Din 1957 până-n 2007, când s-a făcut plângerea, a trecut de două ori", spune, dintr-o suflare, Bogdan Enoiu, considerând ridicolă plângerea către Parchet în care se vorbeşte despre "genocid".
De fapt, sesizarea IICCMER vorbeşte despre "crime contra umanităţii" şi se bazează pe două rezoluţii ale Adunării Generale a ONU prin care se condamnă "în egală măsură crimele contra umanităţii şi violarea drepturilor politice ale populaţiilor autohtone".
Fiul torţionarului Enoiu a reţinut însă doar cuvântul "genocid", ceea ce ar presupune că tatăl său a omorât mai mulţi oameni. "Nu ştiu cum dracu’ se face că din acest genocid toţi au ieşit vii", e argumentul lui Bogdan Enoiu în favoarea tatălui.
"Aplica politica partidului"
Torturarea victimelor reprezintă limita de la care fiul nu mai vrea şi nu mai poate să se obiectiveze. Juristul dispare.
"Eu m-am născut în 1968, când tata deja nu mai era şef la Cercetări Penale. Aşa cum e el, plecat de la ţară, avea însă rafinamente intelectuale", sună portretul filial. Dar de dragul avansării ar fi putut fi? Bogdan Enoiu "nu a avut curiozitatea" să afle.
Un alt motiv îl exprimă printr-o glumă la modă în anii ’50: "Dacă nu ai făcut nimic, iei trei ani". Apoi, "istoria e populată cu personaje negative" şi ştie că tatăl său va fi unul dintre ele, chiar dacă "e prea târziu pentru judecată".
Nici nu interesează pe cineva ce s-a întâmplat cu adevărat atunci, e convins Bogdan Enoiu, deschizând tirul asupra istoricilor: "A existat o Securitate rea şi o Miliţie rea. Dar ele nu făceau altceva decât să pună în aplicare politica partidului, de care nimeni nu se interesează căci ar lovi în clasa politică de după 1990. Dacă intrai în conflict cu partidul, te lua dracu’, aşa cum a păţit tata în 1967".
Ultimul rămas
În realitate, arată dosarul de cadre, bătrânul Enoiu nu a avut nimic cu partidul, ci partidul a avut cu el. Violenţa folosită în anchete, pe fondul unei vieţi personale agitate şi marcată şi ea de frecvente episoade violente, a determinat, pentru o scurtă perioadă, trecerea pe linie moartă.
În 1968, Enoiu a fost rechemat în Ministerul de Interne, unde a fost şef de serviciu până la pensionarea ca militar, în 1974. S-a reangajat apoi ca jurist, lucrând, spune fiul, la mai multe CAP-uri din Ilfov. Pe la Snagov, Ciofliceni, Ciolpani. Revoluţia l-a adus la Aeroportul Otopeni, încadrat tot ca jurist, pensionându-se a doua oară, în 1999.
Acum îşi consumă pensia de 24 de milioane în Măniceştiul natal, din Argeş. La 83 de ani, pare a avea un singur necaz. Fiul o spune cu un soi de fior. Colegii de generaţie ai colonelului Enoiu "s-au cărăbănit cu toţii". A rămas singurul care mai poate fi, totuşi, judecat.
NEVINOVAT
Demostene Andronescu a stat şapte ani şi jumătate în puşcărie în urma unei anchete în care a fost torturat de Gheorghe Enoiu
S-a bucurat când a aflat că a izbucnit Revoluţia din Ungaria. E singura vină pe care şi-o găseşte pentru arestare. În 1956, Demostene Andronescu avea 29 de ani, toţi atâţia cât şi ofiţerul de securitate Gheorghe Enoiu.
Deşi făcuse trei ani şi jumătate de puşcărie pentru apartenenţa la mişcarea de rezistenţă anticomunistă, era deja student în anul II la a doua facultate, de filologie clasică. Spera la o carieră de istoric, în pofida dosarului deja înnegurat cu condamnarea din 1952.
"Aflasem că ruşii au intervenit în Ungaria"
Tocmai de aceea s-a ferit, recunoaşte, să-şi manifeste în vreun fel solidaritatea cu evenimentele de la Budapesta. Mai mult, zice el, chiar a încercat să-i descurajeze şi pe alţii.
"Era într-o duminică, iar a doua zi urma să fie o manifestaţie. Tocmai aflasem însă că ruşii au intervenit în Ungaria", explică acesta. Prudenţa nu i-a folosit la nimic. A fost arestat odată cu alte zeci de studenţi şi aruncat în arestul Ministerului de Interne, unde încă din prima seară a fost preluat de Gheorghe Enoiu, ce coordona ancheta aşa-zişilor "ungarişti".
Tortură "la rotisor"
"M-au băgat într-o încăpere în care erau doar două mese şi instrumentele de tortură. Enoiu a apărut cu trei subordonaţi, dezbrăcaţi până la brâu. Mi-au pus cătuşele, mâinile peste genunchi, apoi mi-au trecut o ţeavă printre şi m-au suspendat între cele două mese. A început Enoiu cu bătaia la tălpi şi la fund, cu o vână de bou. Au continuat ceilalţi până când le-a zis el să se oprească pentru că altfel nu m-ar mai fi putut încălţa. M-au băgat cu capul într-o căldare cu apă rece, mi-au pus pantofii şi apoi au continuat să mă bată, în balans, până s-au desprins tălpile. Inconştient, m-am trezit apoi în celulă", îşi aduce aminte şi astăzi Demostene Andronescu.
A doua zi a fost dus la infirmerie. Nu însă pentru a-i fi tratate rănile. Ci pentru ca medicul să-l consulte şi să spună dacă mai rezistă la altă bătaie. Şi a rezistat.
Scenariul cu Enoiu în rol de protagonist s-a repetat câteva zile la rând, până când torţionarul a obţinut ce a vrut. O declaraţie că ar fi făcut parte dintr-o organizaţie subversivă. Instrumentul juridic prin care a fost posibilă condamnarea la 20 de ani de închisoare.
PORTRET
"Fiară la tinereţe"
Pentru a-i putea condamna pe "ungarişti", Enoiu a încropit, prin declaraţiile smulse sub tortură, o organizaţie ce complota "împotriva ordinii sociale". Cap al mişcării l-a găsit pe Mihai Grama (senator PNŢCD între 1996 şi 1999, când a murit).
"Îl cunoscusem pe Grama în puşcărie... Avea în plan să facă un partid şi, pe hârtie, schiţase chiar un guvern. Pe mine mă «numise» ministru al apărării. Dar nu era o organizaţie reală. Au fost arestaţi oameni care n-aveau absolut nicio legătură cu asta", spune Demostene Andronescu.
Printre aceştia, fraţii Costel şi Mitel Găbudeanu. "Recunoscusem deja ceea ce voia când, într-o dimineaţă, m-a chemat Enoiu în birou la el. Mânca sandviciuri şi bea cafea cu lapte. Mă întreabă într-o doară dacă-i cunosc pe fraţii Găbudean. Am zis că da. Ochi i s-au mărit, s-a congestionat şi a aruncat înspre mine cu tamponul din marmură, pentru sugativă. M-am ferit şi a început să mă lovească. Mi-a spart doi dinţi şi s-a rănit în ei. Când şi-a văzut propriul sânge... a sunat după gardian", relatează Andronescu, care a scris o carte despre detenţie, "Reeducarea de la Aiud". Capitolul dedicat torţionarului se numeşte "Portretul fiarei la tinereţe".
INJUSTIŢIE
"Nu avea nimic omenesc. Era satanic"
În guvernul imaginar conceput de Mihai Grama şi care a constituit frântura de realitate de care s-a agăţat ofiţerul Enoiu pentru condamnarea câtorva zeci de tineri, Dionisie Stoenescu juca rolul de ministru al sănătăţii. Era deja medic şi făcea o specializare în cardiologie, la Spitalul Colţea, când a fost arestat, pe 6 decembrie 1956, pentru aceleaşi acuzaţii ca şi Demostene Andronescu.
"Gheorghe Enoiu nu era anchetator, era bătăuş, şeful bătăuşilor. El nu punea întrebări şi aştepta răspunsuri, el ne bătea şi ne pregătea în felul ăsta pentru mărturisirile pe care le voia", punctează medical Stoenescu, astăzi rezident în Paris.
Ca şi Andronescu, a intrat de mai multe ori în camera de tortură de la Interne. Bătaia cu pumnii, bastonul şi răngile de fier erau metode obişnuite pentru tânărul Enoiu.
"Mă, banditule, zicea, tu nu vrei să fii sincer şi cinstit cu noi. De ce, mă? Şi începea blajin, cu câteva palme, apoi continua dur, până la loviturile cu sacul de nisip. Acesta nu era dur ca o rangă, dar lovitura era cutremurătoare, îţi zdruncina creierul. Se evita astfel o hemoragie craniană şi nu lăsa nicio urmă", relatează Dionisie Stoenescu, care îl cataloghează pe Enoiu ca un om de natură violentă, bestializată şi folosit ca instrument de Securitate.
"Asta nu înseamnă că era lipsit de responsabilitate, în condiţiile în care era răsplătit", spune Stoenescu.
Pactul eşuat
Printre "ungarişti" s-a aflat şi Ştefan Negrea, coleg de facultate cu Paul Goma, despre care spune că a fost bătut de Enoiu "în cap, în cap, în cap, până a înnebunit şi s-a spânzurat, la Gherla".
Cei din lot care au ajuns în închisoarea de la Aiud l-au revăzut pe Enoiu în 1964, la eliberarea prin decret. "Era cu mult mai gras şi mi-a vârât sub nas un angajament de informator. Am refuzat categoric şi a început să mă înjure", spune Andronescu.
Cei mai mulţi nu au putut să-şi reia viaţa de acolo de unde au lăsat-o, fiind sub permanentă urmărire. Unii au vânat ocazia de a pleca. Lui Dionisie Stoenescu i-a reuşit în 1981, când a obţinut viză pentru "reîntregirea familiei".
Acum are 85 de ani şi încă mai speră în condamnarea fostului torţionar. Nu din răzbunare. L-a iertat de mult. Ci pentru că, altfel, "nu putem merge mai departe".
Pentru a-i putea condamna pe "ungarişti", Enoiu a încropit, prin declaraţiile smulse sub tortură, o organizaţie ce complota "împotriva ordinii sociale". Cap al mişcării l-a găsit pe Mihai Grama (senator PNŢCD între 1996 şi 1999, când a murit).
"Îl cunoscusem pe Grama în puşcărie... Avea în plan să facă un partid şi, pe hârtie, schiţase chiar un guvern. Pe mine mă «numise» ministru al apărării. Dar nu era o organizaţie reală. Au fost arestaţi oameni care n-aveau absolut nicio legătură cu asta", spune Demostene Andronescu.
Printre aceştia, fraţii Costel şi Mitel Găbudeanu. "Recunoscusem deja ceea ce voia când, într-o dimineaţă, m-a chemat Enoiu în birou la el. Mânca sandviciuri şi bea cafea cu lapte. Mă întreabă într-o doară dacă-i cunosc pe fraţii Găbudean. Am zis că da. Ochi i s-au mărit, s-a congestionat şi a aruncat înspre mine cu tamponul din marmură, pentru sugativă. M-am ferit şi a început să mă lovească. Mi-a spart doi dinţi şi s-a rănit în ei. Când şi-a văzut propriul sânge... a sunat după gardian", relatează Andronescu, care a scris o carte despre detenţie, "Reeducarea de la Aiud". Capitolul dedicat torţionarului se numeşte "Portretul fiarei la tinereţe".
INJUSTIŢIE
"Nu avea nimic omenesc. Era satanic"
În guvernul imaginar conceput de Mihai Grama şi care a constituit frântura de realitate de care s-a agăţat ofiţerul Enoiu pentru condamnarea câtorva zeci de tineri, Dionisie Stoenescu juca rolul de ministru al sănătăţii. Era deja medic şi făcea o specializare în cardiologie, la Spitalul Colţea, când a fost arestat, pe 6 decembrie 1956, pentru aceleaşi acuzaţii ca şi Demostene Andronescu.
"Gheorghe Enoiu nu era anchetator, era bătăuş, şeful bătăuşilor. El nu punea întrebări şi aştepta răspunsuri, el ne bătea şi ne pregătea în felul ăsta pentru mărturisirile pe care le voia", punctează medical Stoenescu, astăzi rezident în Paris.
Ca şi Andronescu, a intrat de mai multe ori în camera de tortură de la Interne. Bătaia cu pumnii, bastonul şi răngile de fier erau metode obişnuite pentru tânărul Enoiu.
"Mă, banditule, zicea, tu nu vrei să fii sincer şi cinstit cu noi. De ce, mă? Şi începea blajin, cu câteva palme, apoi continua dur, până la loviturile cu sacul de nisip. Acesta nu era dur ca o rangă, dar lovitura era cutremurătoare, îţi zdruncina creierul. Se evita astfel o hemoragie craniană şi nu lăsa nicio urmă", relatează Dionisie Stoenescu, care îl cataloghează pe Enoiu ca un om de natură violentă, bestializată şi folosit ca instrument de Securitate.
"Asta nu înseamnă că era lipsit de responsabilitate, în condiţiile în care era răsplătit", spune Stoenescu.
Pactul eşuat
Printre "ungarişti" s-a aflat şi Ştefan Negrea, coleg de facultate cu Paul Goma, despre care spune că a fost bătut de Enoiu "în cap, în cap, în cap, până a înnebunit şi s-a spânzurat, la Gherla".
Cei din lot care au ajuns în închisoarea de la Aiud l-au revăzut pe Enoiu în 1964, la eliberarea prin decret. "Era cu mult mai gras şi mi-a vârât sub nas un angajament de informator. Am refuzat categoric şi a început să mă înjure", spune Andronescu.
Cei mai mulţi nu au putut să-şi reia viaţa de acolo de unde au lăsat-o, fiind sub permanentă urmărire. Unii au vânat ocazia de a pleca. Lui Dionisie Stoenescu i-a reuşit în 1981, când a obţinut viză pentru "reîntregirea familiei".
Acum are 85 de ani şi încă mai speră în condamnarea fostului torţionar. Nu din răzbunare. L-a iertat de mult. Ci pentru că, altfel, "nu putem merge mai departe".
Comentarii