PROFESIUNEA LUI, TORTURA: CAZUL GHEORGHE ENOIU (UPDATE)

CONTINUAREA AICI: 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11.

Gheorghe Enoiu, fostul colonel de Securitate care beneficiază astăzi în linişte de pensia pe care şi-a cîştigat-o batînd oameni pe motive politice şi ideologice, este unul dintre cele mai flagrante cazuri de impunitate din România. Faimos prin bestialitatea sa, prin comportamentul pe care pînă şi regimul comunist l-a caracterizat drept „ilegal şi abuziv”, Enoiu rămîne nepedepsit, deşi faptele sale şi ale regimului criminal pe care l-a servit sînt sau ar trebui să fie imprescriptibile. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (actualul IICCMER) se ocupă de acest caz exemplar de cîţiva ani, înaintînd şi o plîngere în justiţie pe numele torţionarului. Luni, 28 iunie, cazul Enoiu va fi dezbătut din nou la IICCMER.

Cine a fost Enoiu? A fost unul dintre cei mai feroce ofiţeri de Securitate ai regimului comunist, remarcîndu-se prin comportamentul bestial şi cinismul golit de orice formă de onoare şi sentiment. Enoiu a avut o carieră longevivă în Securitate, cea mai importantă funcţie fiind aceea de adjunct şi apoi şef al Direcţiei de Anchete Penale a Securităţii (1960-1963, respectiv 1963-1967), instituţia responsabilă de instrumentarea propriu-zisă a represiunii pe criterii politice. La fel ca alţi torţionari, a fost trecut, pentru perioade scurte, pe linie moartă din cauza exceselor, dar a fost recuperat mereu, pentru că se dovedea util regimului comunist.

Provenit dintr-o familie săracă, cu ceva şcoală la activ, dar cu note foarte proaste, angajat în tinereţe la Tipografia CFR din Bucureşti, Enoiu şi-a găsit adevărata vocaţie în Securitate, în care a intrat în august 1949. Urcînd rapid în ierarhia Securităţii, îl găsim deja implicat, la începutul anilor ’50, în anchete majore, precum cea a lotului Vasile Luca. Natura abuzivă a anchetelor a fost recunoscută chiar de către regimul comunist, într-un referat din dosarul de cadre al lui Enoiu afirmîndu-se: „...în perioada 1952-1953, cu prilejul anchetării unor persoane, a încălcat în mod grav legalitatea socialistă, folosind metode brutale de constrîngere fizică şi morală pentru a obţine de la cei învinuiţi mărturii care nu aveau nimic comun cu realitatea”.

Culmea ironiei, între anchetele sale din prima parte a carierei s-a numărat şi aceea a „reeducatorilor” de la Piteşti, cu care altfel se întrecea în sadism. Enoiu a mai fost implicat în investigarea persoanelor implicate în ceea ce a fost cunoscut drept „marele jaf” de la Banca de Stat a RPR, din iunie 1959, pentru a cărui reconstituire filmată – veridică sau fictivă, nu ştim – Enoiu pretinde că a făcut scenariul.

Alte două serii de anchete ne interesează însă mai mult. Enoiu s-a ocupat de anchetarea studenţilor arestaţi după protestele stîrnite în România ca urmare a revoluţiei maghiare din octombrie 1956. Totodată, aşa cum singur spune, Enoiu a contribuit la „lichidarea şi anchetarea” mai multor grupuri de partizani din prima decadă a comunismului românesc: Arsenescu şi Purnichi în Piteşti, Capotă şi Şuman în Cluj, Motrescu – Vatamaniuc în Suceava etc.

Metoda lui favorită de interogatoriu era lovirea deţinuţilor cu pumnii şi picioarele, mai ales în cap, pînă cînd aceştia recunoşteau faptele ce le erau imputate. În timpul anchetelor, ofiţerul de Securitate obişnuia să se înfăşoare într-un cearceaf pentru a nu se murdări de sîngele victimelor. I. D. Sîrbu, anchetat de către Enoiu, îl descrie pe fostul său anchetator că fiind un „caz kafkian, de beţie a puterii, un ins care aspira să stăpînească omenirea prin dosarele ei”.

Caracterizările şi aprecierile existente în dosarului lui personal îl prezintă pe Gheorghe Enoiu ca unul dintre anchetatorii cei mai zeloşi ai Securităţii. Stă scris, în limbajul epocii: „Are dezvoltată ura dreaptă faţă de duşmanul de clasă, necruţîndu-l”. Impulsiv, violent pînă la sadism, fără scrupule în relaţiile cu cei din jur, abject în viaţa personală, arogant şi abuziv, Enoiu a provocat probleme prin excesele sale pînă şi regimului comunist, care a decis să-l înlăture de la conducerea Secţiei de anchete penale, în 1967. Dar nu l-a scos din joc, el rămînînd în Securitate pînă la mijlocul anilor ’70. La fel ca în cazul altor torţionari faimoşi – al lui Nicolae Moromete de exemplu – deşi anchetele au scos la iveală abuzuri şi ilegalităţi flagrante, Enoiu a fost păstrat pentru că el şi oameni ca el erau extrem de utili regimului. După 1989, a lucrat ca jurist la o firmă din Baia Mare, iar ulterior ca jurist la Aeroportul Otopeni pînă în 1997, cînd s-a pensionat.

Poate are cineva curiozitatea să-i compare pensia cu pensii ale foştilor deţinuţi politici... Şi, mai important, poate justiţia îşi va spune, în sfîrşit, cuvîntul pentru ceea ce a făcut... Şi, mai important, considerăm că a sosit momentul ca instituţiile statului de drept să-şi spună cuvîntul, în speţă Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi ca acţiunea judiciară împotriva lui Gheorghe Enoiu să-şi urmeze cursul cît mai rapid. Un proces al lui Gheorghe Enoiu poate şi trebuie să aibă o valoare pedagogică şi reparatorie.

D. LĂCĂTUŞU, A. CIOFLÂNCĂ
Publicat în Ziarul de Iaşi, 27 iunie 2010

Asculta mai multe audio Evenimente


Asculta mai multe audio Evenimente


Asculta mai multe audio Evenimente