REMEMBER KATYN

Autor: Angelo MITCHIEVICI

Data publicarii in Ziarul de Iasi: 4 iunie 2010

Joi, 3 iunie, a fost proiectat la Iasi faimosul film „Katyn", regizat de Andrzej Wajda. Evenimentul, urmat de dezbaterea „Stalinismul, crima de stat si uitare publica", a fost organizat de Centrul de Studii asupra Comunismului si Postcomunismului de pe linga Facultatea de Istorie a Universitatii „Al.I. Cuza", Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc, Institutul Polonez si Societatea de Studii Istorice din Romania.

Katyn, penultimul film al lui Andrzej Wajda, a avut premiera pe 17 septembrie 2008, ziua in care Armata Rosie a atacat Polonia in 1939. Filmul beneficia de "reclama" tragica a unui eveniment controversat si trecut mult timp sub tacere de cancelariile occidentale din motive diplomatice. Recent, tragedia poloneza generata de accidentul aviatic de la Smolensk, unde si-au pierdut viata presedintele Poloniei, Lech Kaczynski, sotia sa, Maria, si un intreg staff politic si diplomatic, aminteste de tributul platit de polonezi ideii de libertate cu nobletea care a caracterizat acest popor de-a lungul veacurilor. In cazul Katynului, este vorba despre executia, in cursul anului 1940, de catre NKVD, politia secreta a Uniunii Sovietice, la ordinul lui Stalin, contrasemnat de catre Nikita Hrusciov si intreg biroul politic in frunte cu Lavrenti Beria, a circa 22.000 de polonezi, dintre care aproximativ 15.000 erau prizonieri de razboi, iar intre ei se aflau aproximativ 8.000 de ofiteri, aproape jumatate din efectivul de ofiteri de care dispunea Polonia in 1939. A fost vorba de ceea ce istoricul Viktor Zaslavsky a numit class cleansing. Nu a fost deci o crima de razboi, cum afirma multi istorici si politicieni rusi. In fapt, Polonia nu s-a aflat in razboi cu URSS, ci a fost atacata, in septembrie 1939, de cei doi monstri totalitari, Hitler si Stalin. Katyn a fost o crima impotriva umanitatii, metodic planificata si sistematic savirsita.

Deoarece in Polonia anului 1939 cetatenii polonezi care terminau studii universitare treceau pe lista ofiterilor de rezerva, activati automat in timp de razboi, NKVD-ul a asasinat, dupa o atenta selectie, o mare parte din floarea intelectualitatii poloneze, conform datelor, circa 300 de doctori, 20 de profesori universitari, 100 de scriitori si ziaristi, in genere aristocrati si elita intelectuala. Adevarul a fost scos pentru prima oara la suprafata de catre nazisti in 1943, acestia stabilind autorii masacrului de la Katyn, dupa o investigatie care avea sa fie confirmata ulterior, in repetate rinduri, de instante diferite. Trebuie spus ca expertiza tragediei poloneze servea in acel moment, in mod cinic, si masinii de propaganda germane in fruntea careia se afla dr. Joseph Goebbels. Genocidul de la Katyn, nerecunoscut niciodata ca atare de Rusia, fapt ce ar fi adus vinovatii in fata unei comisii similare celei de la Nürenberg, a fost utilizat si de propaganda sovietica, dar aceasta l-a trecut in contul crimelor Germaniei naziste. Evenimentul, trecut sub tacere in Polonia intrata din nou, dupa 1945, in sfera de influenta a URSS, a fost readus in discutie dupa 1989, dupa caderea regimului comunist, iar Gorbaciov a recunoscut masacrul in 1990, cerind iertare poporului polonez. Si atit.

Am schitat o parte din aceasta istorie neagra a Poloniei pentru ca una din mizele filmului lui Wajda o reprezinta restituirea adevarului istoric si a memoriei, cu atit mai mult cu cit veteranul Wajda si-a pierdut tatal la Katyn. Desi nu intotdeauna o astfel de nota "subiectiva" joaca in favoarea regizorului, asa cum intregul capital simbolic al unui eveniment tragic cum a fost masacrul de la Katyn trebuie gerat cu atentie, in cazul de fata si-a pus amprenta experienta unuia dintre cei mai mari regizori pe care i-a avut acest secol. O optiune fireasca a lui Wajda a fost sa confere si o tenta documentara filmului sau, fara a-l rigidiza, prin intermediul afisarii momentelor esentiale ale dramei, incepind cu atacarea Poloniei din doua directii, de catre Germania si Rusia sovietica, aliate in urma Pactului Ribbentrop-Molotov, decizind impartirea Poloniei (a nu se uita ca o clauza a acestui pact prevedea si dezmembrarea Romaniei). Regizorul foloseste fragmente de film documentar ca atare, cu dezhumarea si autopsierea cadavrelor stivuite in gropile comune. Tot din sfera documentarului, insa intr-o nota dramatica, sta si jurnalul tinut de ofiterul Andrzej (Artur Zmijewski) si care se incheie cu citeva ore inaintea executiei sale, jurnal care precizeaza atit ora Rusiei, cit si ora Poloniei, ore tragice ale istoriei.

Wajda amina deznodamintul pentru a reda intregul set de evenimente care s-a succedat deportarii catre o zona necunoscuta a ofiterilor polonezi, perioada ocupatiei germane fiind concentrata intr-un episod de violenta, inchiderea universitatilor, arestarea si deportarea profesorilor. Intentia regizorului a fost sa sublinieze ceea ce ulterior Europa occidentala a pierdut din vedere cu buna stiinta, si anume ca doua regimuri criminale, totalitare, sovietic si nazist, au avut initial o relatie sororala, si-au dat mina pentru a intra impreuna in cartea recordurilor la atrocitati. Scena cu care debuteaza filmul devine exemplara - pe un pod se intilnesc doua grupuri de polonezi, cei care fug din fata ocupantului nazist si cei care fug de Armata Rosie. Ca si in realitate, in film discursul de propaganda al celor doua totalitarisme suna asemanator, instrumentind, ambele, la fel de cinic, asasinatul de la Katyn. Nu este vorba doar de ceea ce nemtii numesc "Schuldfrage", chestiunea vinovatiei, ci si despre supravietuirea Poloniei ca stat, o alta tema fundamentala a lui Wajda, cu o rezonanta puternica, daca ne gindim la perioadele extrem de nefaste traversate de Polonia, a carei unitate statala, inainte de invazia sovieto-nazista, a fost dizolvata mai bine de 100 de ani. Aici, insa, discursul lui Wajda este actualizat, pentru a face probabil mai explicit mesajul european, si, ca un corolar emotional, filmul cistiga prin ceea ce configureaza patina timpului, a acelui timp ilustrat de fotografii si "relicve", putinele obiecte personale returnate, de la decoratii, un rozariu, la jurnalul neterminat, cu paginile patate, rasfoit de o mina invizibila.

Exista in film o intreaga galerie polona de personaje, care ilustreaza fiecare, pe un anumit palier social sau de virsta, ideea de rezistenta esentiala supravietuirii. Cei care vor citi Scrisorile din inchisoare ale lui Adam Michnik o vor intelege pe deplin. Sint prezenti tinerii furiosi, dar increzatori in soarta Poloniei, precum Tadeusz (Antoni Pawlicki) care stie si nu vrea sa minta si a carui poveste de dragoste se sfirseste rapid, scepticii patrioti de tipul directoarei care-l admite in scoala pe tinarul ambitios pentru ca este un bun polonez, sotiile devotate precum aceea a ofiterului Andrzej, Anna (Maja Ostaszewska), revoltatii intransigenti precum Agnieszka (Magdalena Cielecka) sfirsind in beciurile politiei revolutionare. Sint personaje emblematice, cei pe care Wajda vrea sa-i aminteasca, cei de care Polonia doreste sa-si aminteasca. Timpul lor este irevocabil scurtat de evenimente, ei sint cei care vor plati pretul maxim pentru libertatea Poloniei. Agnieszka isi doneaza parul unui teatru unde, pe un perete, obiectivul surprinde en passant, dar semnificativ, un afis cu piesa lui Sofocle, Antigona, asa cum Antigona lui Jean Anouilh, scrisa in timpul ocupatiei naziste, se constituia intr-una din figurile simbolice ale rezistentei in fata ocupantului. Sfidind autoritatile, Agnieszka pune pe mormintul gol al fratelui ucis la Katyn o placa funerara cu data decesului, 1940, anul crimelor sovietice. Ca si Antigona, ea asuma rolul rostirii/scrierii adevarului cu orice pret, pentru ca nimic nu este mai periculos decit adevarul pentru starea de impostura generica a unui regim totalitar.

In aceasta confruntare nu exista loc pentru compromisuri, fapt subliniat de Wajda intr-o nota usor idealizanta, dar nu straina de spiritul polonez, cedarile conduc la declinul moral, la pierderea singurului capital care nu se negociaza: onoarea. Fara a fi un individ tranzactional, aflindu-se printre putinii supravietuitori, sublocotenentul Jerzy (Andrzej Chyra) intra in rindurile armatei "de eliberare". In cazul sau, problema de constiinta se rezolva radical, prin sinucidere, nu fara o incercare de justificare fata de ceilalti care-l izoleaza cu dispret. Lipseste tipul tranzactionalului autentic, regizorul sugereaza inca o data ca nu exista loc pentru compromis chiar atunci cind acesta apare justificabil, de exemplu, la sceptica directoare sau la Jerzy, ca o solutie de supravietuire a omului sub vremi. La acest nivel se angajeaza conflictul tragic, intre o Polonie a Solidaritatii si Rezistentei si una inadmisibila pentru Wajda, a Resemnarii si Colaborarii cu puterea discretionara, intre Antigona si Ismena, ca figuri emblematice ale tragediei grecesti.

Filmul lui Wajda incearca sa puna in acord realitatea istorica incontestabila prin apelul la documentar, cu istoria orala, istoria traita, istoria mica, ambele dublate de un discurs legitimant, un discurs al unei "identitati ranite" (Michael Polack) si care se impune prin atitudinea intransigenta. Cele trei registre tragic inervate creeaza o simbioza intre efectul de autenticitate si substanta dramatica a evenimentelor. Talentul, finetea celui care a facut Cenusa (1965), Padurea de mesteceni (1970), Omul de marmura (1977) sau Omul de fier (1981) l-au ferit de grotescul patriotismului pompier á la Sergiu Nicolaescu, cu maioneza taiata a discursurilor recitate cu solemnitati impaiate, insa exista o pledoarie pentru aristocratia gestului de demnitate umana care razbate din film, un parti pris esential dincolo de toate posibilele note relativizante.

Filmul este inchis in paginile jurnalului, iar ceea ce se intimpla ulterior lichidarii ofiterilor polonezi amina intr-un fel scena executiei. Documentul istoric apare sensibilizat de drama familiilor care asteapta o veste, care se hranesc cu sperante oarbe si, in final, ca o lovitura de gratie, executia cu singe rece. Nu caderea trupurilor, nu ultimele cuvinte, nu frinturile de rugaciune recuperate de pe buzele fiecaruia dintre cei executati, nu groapa comuna deschisa la picioare, ci eficienta masinii de tocat, o galeata cu apa care spala superficial singele si... urmatorul! Sentimentul de suspendare, de survol al neantului, o mina cu un rozariu, mina care mai tremura usor inainte de a fi complet inghitita de pamint, aceasta este totul. Adus in pragul camerei de executie, generalul are o miscare de recul, el vede ceea ce noi nu vedem inca, urmele de singe, oroarea si minciuna. Retragerea vine din reflexul animal, in schimb, reculegerea demna este rezultatul a ceea ce fiinta umana are mai bun, a ceea ce Polonia are mai bun. Cu o taietura impecabila, cruda, finalul neiertator poarta amprenta marelui regizor care pare sa regaseasca sobrietatea aproape analitica a unei priviri curajoase in abis.