CURTEA CONSTITUŢIONALĂ ŞI LUSTRAŢIA (III)

Autor: Adrian CIOFLÂNCĂ
Ziarul de Iaşi, 5 august 2010

Ceva este in neregula cind promotorii unei dictaturi scapa cu totii nepedepsiti utilizind si deturnind tocmai instrumentele democratiei.
Pe scurt, sesizarea PSD-PC privind legea lustratiei acuza incalcarea unor principii constitutionale fundamentale prin: 1) introducerea retroactivitatii care aduce atingere cerintei de predictibilitate a normei juridice; 2) impunerea unei "sanctiuni colective", care nesocoteste prezumtia de vinovatie si ideea de raspundere individuala, precum si dreptul individului de a se apara; 3) lipsa de proportionalitate a masurii in raport cu scopurile pe care si le propune la 21 de ani de la caderea comunismului; 4) restringerea dreptului de acces la functii publice si a dreptului la munca pe baza unor criterii discriminatorii care exced cadrul constitutional.

Aceste argumente sint preluate si in decizia Curtii Constitutionale, care impartaseste si parerea ca este prea tirziu pentru o lege o lustratiei, care ar fi "lipsita de eficienta juridica, nefiind actuala, necesara si utila, doar cu o semnificatie exclusiv morala".

Citeva comentarii despre fiecare punct. Non-retroactivitatea este astazi peste tot un principiu constitutional puternic, fixat si prin Constitutia din Romania. Totusi, domeniul juridic este unul reflexiv, dinamic, nu bazat pe dogme apodictice, care nu pot fi puse in discutie - cum cred multi in Romania -, asa ca merita sa avem o discutie pentru a intelege situatia in care ne aflam.

In ultimii 20-30 de ani, s-a desprins, la nivel international, ca domeniu separat de reflectie, legiferare si practici ceea ce numim astazi "justitie de tranzitie" si, in faza initiala, s-a numit, printre altele, "justitie retroactiva". Aceasta noua directie s-a dezvoltat de la constatarea ca statele abia iesite de sub dictaturi au probleme
specifice, pentru rezolvarea carora justitia liberala trebuie sa dezvolte solutii specifice.

Dictaturile s-au condus, in mare parte, dupa legi proprii, caracteristice, multe dintre ale aberante, incompatibile cu normele unui stat de drept si cu principii de drept international. In plus, au pervertit sistemele judiciare si i-au deturnat ideologic sau i-au corupt pe cei care trebuiau sa faca dreptate. Gestionarea mostenirii dictatoriale impune introducerea unor masuri retributive si reparatorii, lucru niciodata usor, date fiind dificultatile tranzitiei si reziduurile dictaturii. Responsabilii si faptasii fostului regim sint greu de tradus in justitie, tinind cont de faptul ca ei s-au condus dupa legi specifice unei dictaturi si au actionat intr-un sistem legal si judiciar unde justitia nu putea sa-si faca datoria dupa standardele unui stat de drept. Astfel, ilegalitatile, abuzurile, masurile aberante risca sa ramina - si chiar ramin, intr-o buna masura - nesanctionate, iar termenele de prescriptie se scurg implacabil. Aceasta pentru ca justitia liberala se conduce dupa principiul nulla poena sine lege (nici o pedeapsa fara o lege care sa prevada ilegalitatea inaintea comiterii faptei), iar multe din abuzurile dictaturii au fost comise tocmai sub protectia legii si a politicului, parind legitime la timpul producerii lor.

Statele abia iesite de sub dictaturi au imprumutat sisteme constitutionale din democratii cu traditie, cu o lunga continuitate, dar care, in general, nu au prevazut situatii post-dictatoriale. Si de aici marea dilema: cum sa-i pedepseasca pe responsabilii dictaturii, adica pe cei care s-au condus dupa legi facute pentru a legitima abuzurile, cu instrumentele justitiei liberale, deci fara a incalca regula non-retroactivitatii? In unele cazuri, precum in Procesul de la Nürnberg, a fost aplicata retroactivitatea. Ulterior, s-au gasit solutii mai putin radicale: unele state au utilizat chiar legislatia aflata in vigoare in timpul dictaturii (pentru ca multe dintre abuzuri erau ilegale chiar si atunci), altele au apelat la legislatia internationala ratificata si aflata in vigoare in momentul comiterii faptei (considerata superioara ca putere legislatiei interne), citeva s-au prevalat de actele internationale care declara ca imprescriptibile anumite tipuri de crima in masa (genocidul, crimele impotriva umanitatii), multe au apelat la sanctiuni ne-penale (descalificarea administrativa prin lustratie, expunerea publica prin utilizarea informatiilor din dosarele fostei politii politice etc), iar altele nu au mai pedepsit pe nimeni, declarind amnistii extinse. Rezultatele au fost de fiecare data limitate, asa ca dezbaterea continua pentru a se ajunge la solutii eficiente acceptate international. Este nevoie de solutii pentru ca ramine aceasta chestiune grava: cei care au comis crime si abuzuri sub o dictatura si, in general, zelosii acesteia se bucura intr-o mare masura de impunitate, fapt care submineaza statul de drept, frustreaza grav victimele si incurajeaza instaurarea unor noi dictaturi.

Principiul non-retroactivitatii a fost formulat programatic in timpul revolutiilor americana si franceza din secolul XVIII, a fost adoptat de statele europene importante in secolul 19 si s-a impus si generalizat in secolul 20. La origine, principiul era parte a discursului anti-tiranie si era menit a preveni instalarea unor noi forme de guvernare bazate pe arbitrariu. Utilizarea extensiva a legislatiei retroactive de catre regimurile totalitare in secolul XX a intarit convingerea in statele democratice ca non-retroactivitatea trebuie respectata ca principiu axiomatic. Totusi, unele state admit exceptii de la acest principiu, iar la nivel teoretic exista un curent de gindire, reflectat si in justitia de tranzitie, care sustine adoptarea retroactivitatii in situatii exceptionale precum cea descrisa mai sus, in care promotorii unei dictaturi pot scapa nepedepsiti pentru ca si-au creat protectii legale. Legea nu are doar un rost disuasiv, de descurajare a faradelegilor din viitor, ci si unul retributiv, trebuind sa pedepseasca faptele grave produse in trecut care incalca principii etice fundamentale si norme acceptate la nivel international, chiar daca ele au fost „legale" pe timpul dictaturii. In Europa de Est, printre cei mai ferventi sustinatori ai non-retroactivitatii se numara tocmai fostii responsabili comunisti susceptibili a intra sub incidenta unor masuri retributive. Acest lucru poate fi considerat un elogiu la adresa statului de drept. Totusi, este ceva in neregula cind responsabilii unei dictaturi scapa nepedepsiti utilizind si deturnind instrumentele democratiei. Ei capata astfel o aura de impunitate care ii poate incuraja oricind pe altii sa se puna in slujba unui regim criminal.