luni, 2 august 2010

Povestea dispariţiei dosarului de cadre al lui Ion Iliescu


Evenimentul Zilei, Luni, 02 August 2010.
Autor:  Mirela Corlățan

Dosarul de cadre al fostului preşedinte "a fost scos şi ascuns" din Arhivele Naţionale. Concluzia este oficială, înscrisă într-un raport intern al instituţiei, care identifică şi responsabilităţile.
Viaţa mea a fost publică, nu a fost nimic ascuns", a declarat în 2009 Ion Iliescu. Cu toate acestea, despre demascările şi exmatriculările din facultăţi din 1956, de exemplu, a refuzat sistematic să vorbeascăSursa: Codrin Prisecaru

Nu a dispărut în zilele fierbinţi ale lui decembrie 1989. Nu a fost sustras din arhivă nici măcar în cei zece ani în care pro tagonistul a fost şef al statului. Dosarul de cadre al lui Ion Iliescu a supravieţuit alături de alte dosare din fondul CC al PCR până în 2006 cel puţin, după care pur şi simplu a dispărut de la Serviciul de Arhive Contemporane a Arhivelor Naţionale.

"Dosarul de cadre (personal) al lui «Ioan Iliescu - 3 martie 1930», de la poziţia 232, a fost scos şi ascuns, fiind înlocuit cu dosarul lui "Ionescu Nicolae - 12 ianuarie 1936", care era inţial la ultima poziţie din cadrul literei, la nr. 878. (...) în cutia în care s-a aflat fiind găsită în locul lui o fişă de control sumar completată: «Cadre I 232», fără dată şi semnătură", se arată într-un raport exploziv întocmit la Arhivele Naţionale.

Potrivit aceluiaşi document, "toţi angajaţii Serviciului de Arhive Contemporane erau la curent cu existenţa acestui dosar deoarece vestea s-a transmis foarte rapid la momentul găsirii sale, în perioada în care practic toţi angajaţii acestui serviciu au fost mobilizaţi de Depozitul Văcăreşti pentru finalizarea ordonării acestei părţi structurale (primăvara anului 2006), chiar comentându-se discret pe tema conţinutului său".

Soţ şi soţie, tartori pe arhivele PCR
Dispariţia dosarului a fost descoperită doi ani mai târziu, la sfârşitul lui 2008, când un arhivist a găsit pe un computer al instituţiei un fişier intitulat "Modificări PCR", în care o colegă a sa menţionase că dosarul lui Ion Iliescu a fost înlocuit cu cel al unei persoane cu numele Nicolae Ionescu. Verificarea în arhive a confirmat ceea ce scria în document: în locul dosarului fostului preşedinte era cel al unui necunoscut.

Responsabilă de această înlocuire, arată raportul, ar fi Camelia Moraru, şefa Serviciului de Arhive Contemporane. Referenta care consemnase această modificare, Maria Partenie, a susţinut în faţa Comisiei de disciplină a instituţiei că "a primit ordin de la doamna Camelia Moraru «să-l tragă» din inventar (n.r. - să extragă dosarul) şi să-l pună deoparte sub pretextul că va fi inclus într-un alt inventar".

După cum s-a constatat în timpul anchetei interne, dosarul nu a mai fost inclus niciunde, ci pur şi simplu nu se mai găseşte în arhive.

În vara lui 2006, când istoricii din Comisia Tismăneanu documentau raportul de condamnare a comunismului, dosarul de cadre al lui Ion Iliescu a fost cerut de mai multe ori pentru studiu, însă era declarat inexistent.

Interfaţa cu Comisia Tismăneanu era soţul şefei de la Arhive Contemporane, arhivistul Constantin Moraru. Deşi era formal încadrat la Serviciul de Arhive Economice pentru a evita incompatibilitatea juridică, se subordona de facto direct soţiei sale. Comisia de disciplină a constatat că acesta nu a pus la dispoziţie inventarele existente, ci le cerea cercetătorilor "să-i indice subiectele de interes, urmând ca apoi să le remită dosare şi documente triate de şeful serviciului, Camelia Moraru".

"Lucruri despre care Ion Iliescu nu ar fi vrut să aflăm"
Ce s-ar fi putut afla însă despre Ion Iliescu dacă dosarul său de cadre ar fi ajuns în mâna istoricilor?

Istoricul Adrian Cioflâncă, expert în Comisia Tismăneanu, crede că dosarul ar fi putut oferi informaţii despre o perioadă doar parţial cunoscută până acum din biografia lui Ion Iliescu.

"Un personaj de importanţa lui Ion Iliescu ar fi trebuit să aibă un dosar de cadre consistent, cu ceea ce conţine acesta în mod obişnuit: angajament, autobiografii, recomandări, fişe de cadre detaliate, eventual denunţuri, rapoarte de verificare sau anchetă etc. Existau încă foarte multe zone obscure în activitatea lui Ion Iliescu, în special din anii ’50-’60, pe care un astfel de dosar - în care se află informaţii pe care nu prea le poţi găsi în altă parte - le-ar fi putut lămuri", afirmă Adrian Cioflâncă.

O altă variantă este aceea ca dosarul să fi conţinut doar o fişă de cadre, în care de regulă se menţionează poziţiile în partid şi în stat. Un document din 1953 cu un astfel de conţinut, dar denumit referat, provenit de la Secţia Organizatorică, este accesibil la Arhive din 2009, când a şi fost publicat de EVZ. "Viaţa mea a fost publică, nu a fost nimic ascuns", a declarat atunci Ion Iliescu.

Din 1955 datează o altă fişă, reprodusă în 2000 de revista "Academia Caţavencu", care nu se mai găseşte însă la Arhive, potrivit istoricului Adrian Cioflâncă.

SUCCESIUNE. Până în 1971, când a început să fie perceput ca un concurent, cariera politică a lui Ion Iliescu s-a derulat în preajma lui Ceauşescu, care iniţial l-a susţinut şi promovat

CARIERĂ

În umbra lui Ceauşescu

Ascensiunea politică a lui Ion Iliescu a fost strâns legată de Nicolae Ceauşescu, care l-a ajutat să devină în 1957 şef al UASR.

În 1970, Maria Iliescu, mama adoptivă a fostului preşedinte, i-a trimis lui Nicolae Ceauşescu o scrisoare (publicată în 2007 de fostul ziar "Cotidianul") prin care cerea reabilitarea soţului său, Alexandru Iliescu.

Acesta fusese exclus din partid în 1944 în lagărul de la Târgu-Jiu, în urma unui conflict cu Gheorghiu-Dej, cu care ispăşea o condamnare politică. Alexandru Iliescu a murit în 1945, însă Ceauşescu i-a făcut dreptate post-mortem. La un an de la trimiterea scrisorii, fiul Ion a ajuns la apogeul carierei comuniste, ca secretar al CC al PCR.

DIZGRAŢIA

Secretar unional la Moscova

    * S-a născut pe 3 martie 1930. A făcut parte din Comitetul Central de coordonare a Uniunii Asociaţiei Elevilor din România.
    * În 1950 a fost recrutat pentru studii la Moscova, unde a frecventat Institutul Energetic, în anii II şi III de studiu fiind secretar al colectivul unional al studenţilor români din URSS.
    * Întors în ţară, în 1954, a activat în Biroul CC al UTM, for al cărui secretar a devenit în 1956. Potrivit Raportului "Tismăneanu", a urmat în paralel, vreme de trei ani, la fără frecvenţă, şcoala de cadre a Institutului de Aspirantură "A. A. Jdanov".
    * În 1957 a fost ales preşedinte al Comitetului de organizare a UASR.
    * În 1965 a devenit şef de secţie la CC al PCR şi prim-secretar al CC al UTC, iar între 1967 şi 1971 a ocupat funcţia de ministru pentru tineret.
    * Ulterior este acuzat de deviere intelectualistă şi, treptat, îndepărtat din prim-planul politicii comuniste: vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Timiş, între 1971 şi 1974, apoi preşedinte al Consiliului Judeţean Iaşi (1974-1979).
    * În 1984 a fost exclus din CC al PCR şi până la Revoluţie a fost director la Editura Tehnică.

HAOS

Dosarele de cadre ale Comitetului Central al Partidului Comunist au fost scoase pe 22 decembrie din sediul CC şi duse cu camioanele la Armată. Până în 1999 acestea nu au fost accesibile publicului

Pe 22 decembrie, când Ceauşeştii nici nu apucaseră bine să plece din sediul CC, arhiva din clădire a şi început să fie încărcată în camioane ale Armatei. Dosarele CC al PCR au fost preluate de militari şi duse în mai multe locuri, printre care şi la Piteşti.

"Au fost luate de-a valma, ca să nu se piardă", spune Gelu Voican Voiculescu, fostul viceprim- ministru de după Revoluţie. Nici până astăzi nu s-a aflat însă cine a dat ordinul de preluare a dosarelor. Atunci nu exista nicio autoritate. Doar Ion Iliescu era preşedinte al CFSN. Abia după aceea am început să ne organizăm", spune Voiculescu.

Mutarea dosarelor CC al PCR - care, spre deosebire de cele ale fostei Securităţi, nu aveau dubluri pe microfilm, fiind în exemplar unic - ar fi durat până pe 25 decembrie. "Eu am fost numit în funcţie pe 27 decembrie, iar de dosare am aflat abia în ianuarie. Teoretic, s-ar fi putut întâmpla orice, dar nu cred că au fost sustrase dosare decât, eventual, la nimereală, că nu era nici timp pentru asta. Cine ar fi fost interesat nu era acolo, iar cine era acolo nu era interesat", crede Gelu Voican Voiculescu, care are două variante pentru dispariţia dosarului aproape 20 de ani mai târziu: a dispărut fie cu aportul a "diverşi fideli", fie din interesul unor şantajişti.

Ion Iliescu nu a putut fi contactat de EVZ pentru a comenta subiectul, fiind în concediu până în septembrie.

Arhiva operativă, sub obroc

Până în 1999, când au fost predate Arhivelor Naţionale, dosarele CC al PCR nu au fost, practic, accesibile publicului, nici măcar cercetătorilor.

Vladimir Tismăneanu, preşedintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului, a fost, probabil, primul istoric ce a reuşit să studieze unele documente, în 1994, la Piteşti, într-o clădire a Arhivelor Statului, cum se numea atunci instituţia, mărturisind că victoria s-a datorat multor intervenţii personale.

"Mi-am dat însă repede seama că documentele importante nu se află acolo. La Piteşti se afla doar arhiva istorică, cea operativă se afla la Armată", povesteşte Tismăneanu. După alte intervenţii, şeful Marelui Stat Major a aprobat accesul la anumite categorii de documente, precum stenogramele plenarelor CC.

Ion Iliescu horticultorul

Nici după ce dosarele au intrat în Arhivele Naţionale nu a fost mai uşor de ajuns la dosarele CC al PCR. În 2006, anul întocmirii raportului de condamnare a comunismului, ce a fost coordonat de Vladimir Tismăneanu, accesul a fost permis, iniţial, la foarte puţine documente.

"Am putut să vedem dosare abia după mari presiuni. În iunie 2006 am ajuns cu această problemă la preşedintele Băsescu. La solicitarea lui am primit două copiatoare, o sală specială de studiu şi acces la documente", relatează Tismăneanu. Accesul nu a fost însă total liber. Pentru că cercetătorii au cerut cu insistenţă dosarul lui Ion Iliescu, li s-a adus un dosar al unui inginer horticultor cu acelaşi nume.

Istorici privilegiaţi
Aşa cum reiese din raportul intern de la Arhivele Naţionale, dispariţia dosarului lui Ion Iliescu preşedintele nu este decât cea mai vizibilă dintre neregulile din instituţie. Privilegierea unor angajaţi sau a unor apropiaţi ai lor a fost o practică până în 2007, când instituţia era condusă de Corneliu Mihai-Lungu, apropiat de cercurile PSD.

Raportul conţine lista istoricilor privilegiaţi, care aveau acces la documente nedate în cercetare. Ei studiau direct în birourile angajaţilor de la sediul din Militari sau primeau copii: Ioan Scurtu, director la Arhive între 1992 şi 1996, Florin Constantiniu, Alesandru Duţu, Mihai Reţegan etc.

De pe listă nu lipsesc nici soţii Moraru, care, se precizează în raport, şi-ar fi scris tezele de doctorat şi articolele ştiinţifice pe baza unor documente care nu sunt accesibile cercetătorilor la sală.

"Dosarul de cadre (personal) al lui «Ioan Iliescu - 3 martie 1930», de la poziţia 232, a fost scos şi ascuns, fiind înlocuit cu dosarul lui "Ionescu Nicolae - 12 ianuarie 1936.",
RAPORT INTERN ARHIVELE NAŢIONALE

SENTINŢĂ

Presupusa vinovată, repusă în funcţie

Soţii Camelia şi Constantin Moraru au fost angajaţi la Arhive în perioada mandatului lui Ioan Scurtu, un apropiat al lui Ion Iliescu: între 2001 şi 2004, Scurtu a fost consilierul acestuia la Cotroceni, iar în 2004-2009 a deţinut funcţia de director adjunct la Institutul Revoluţiei, prezidat de Iliescu.

În urma cercetării disciplinare, Camelia Moraru a fost eliberată din funcţie de noua conducere a Arhivelor.

Pe 28 iunie, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta a câştigat reangajarea.

Pe 28 iulie s-a întors la Arhive, dar şi-a luat din prima zi concediu. Nu a putut fi contactată de EVZ. Conducerea Arhivelor Naţionale a refuzat să comenteze dispariţia dosarului şi situaţia lui Moraru.

TRECUTUL MACULAT

Înainte de "măi, animalule": "pui de viperă"

Din informaţiile disponibile până acum, din documente şi mărturii, perioada cea mai întunecată din biografia lui Ion Iliescu a fost cea a anilor ’50- ’60.

Enache Pope, student la Filosofie în 1958, a relatat în 2005 pentru EVZ cum tânărul activist Ion Iliescu a vrut să-l dea afară din facultate întrucât tatăl său, fost primar liberal la ţară, se opunea colectivizării.

"Am fost chemat în biroul decanului, iar Iliescu mi-a spus: «De mâine nu mai vii la facultate ». Îmi aduc aminte expresia pe care a folosit-o: m-a făcut «pui de viperă». Decanul Teodor Bugnariu m-a salvat (ginerele lui Lucian Blaga, susţinător comunist în perioada ile galităţii). Mi-a spus: «Poţi să vii şi, dacă mai insistă, vedem ce facem»", a relatat Pope, al cărui tată a murit câteva zile mai târziu, în urma unei bătăi la Miliţie.

În 1968, Ion Iliescu s-a remarcat din nou în studenţime, în reprimarea unei manifestaţii de protest spontane, în ajunul Crăciunului.

Studenţii se porniseră pentru a colinda, însă autorităţile au intervenit şi, ca urmare a zarvei produse, trei studenţi au fost arestaţi şi alţii exmatriculaţi.

Ana Şincai a fost închisă la Văcăreşti, transferată apoi la Spitalul 9, judecată în mai 1969 şi trimisă cu domiciliu forţat la Ploieşti.

Potrivit Raportului "Tismăneanu", în informarea către Biroul CC al UTC, prim-secretarul Ion Iliescu a vorbit despre o "manifestare huliganică".

"Iliescu era scandalizat de lipsa de reacţie a activiştilor UTC: "Mai ales când au venit elementele turbulente, studenţii, cadrele de la municipiul UTC trebuiau să ia poziţie".

UPDATE

Evenimentul Zilei, Joi, 05 August 2010.  
Dosarul lui Iliescu: citit şi xeroxat înainte să disparăAutor:  Mirela Corlățan

Dosarul de cadre al lui Ion Iliescu de la Arhivele Naţionale ar fi fost citit şi copiat în 2006 de fostul director, după care nu a mai fost de găsit. Mulţi consideră că trecutul lui Ion Iliescu nu mai poate ascunde surprize, însă el refuză să vorbească despre anumite perioade şi subiecteSursa: AGERPRES

Cât a existat la Arhivele Naţionale, dosarul de cadre al fostului preşedinte a fost citit de cel puţin o persoană. Este vorba de Corneliu Mihai-Lungu, director al instituţiei în perioada 1997-2007, potrivit unui raport intern al instituţiei, care semnalează, totodată, şi dispariţia dosarului.

"În registrul din anul 2006- partea I, de la Depozitul 1 SAC (n.r. - Serviciul de Arhive Contemporane), acest dosar a fost înregistrat de 3 ori (la fila 82, 86v şi 90) ca fiind solicitat în luna august 2006 de directorul general al Arhivelor Naţionale, dl Corneliu-Mihai Lungu, dosarul fiind xerocopiat pentru Domnia Sa", scrie în raport.


Mai mult, potrivit aceluiaşi document, cineva a încercat apoi să şteargă urmele accesării dosarului. "În registrul de depozit fila 82, s-a operat ştergerea cu pastă corectoare a menţiunilor referitoare la efectuarea de copii xerox de pe dosar, iar la fila 86v a fost şters în acelaşi mod, de la rubrica Observaţii, numele dlui Corneliu- Mihai Lungu."

EVZ a reuşit să-l contacteze la începutul săptămânii pe fostul director al Arhivelor, însă acesta s-a rezumat la o singură replică: "Sunt nişte minciuni grosolane şi neruşinate".

Lungu şi Scurtu, directorii privilegiaţi
Numele lui Lungu mai apare în acest raport exploziv şi pe lista istoricilor care ar fi avut acces privilegiat la arhivă, citind dosare care nu doar că nu puteau fi studiate de cercetători la sală în momentul respectiv, dar nici măcar nu erau inventariate.

Raportul este susţinut de volumul "1956. Explozia. Percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra eve nimentelor din Polonia şi Ungaria", apărut în 1996, la Editura Univers Enciclopedic, pe care fostul director l-a coordonat împreună cu istoricul Mihai Retegan.

Acces privilegiat ar fi avut şi istoricul Ioan Scurtu, care a fost, de asemenea, director la Arhivele Naţionale în perioada 1991-1996. Unul dintre articolele lui Scurtu menţionate în raport a fost publicat, în 2008, în revista "Historia" şi are ca temă campania propagandistică pentru realegerea lui Nicolae Ceauşescu în 1989, însă se precizează că autorul nu a menţionat sursa, aşa cum impun rigorile ştiinţifice. Documentele provin din fondul CC al PCR.

"Înaintea mea au scris alţii despre aceste lucruri, printre care Constantin Moraru (n.r. - arhivist, soţul şefei Serviciului de Arhive Contemporane), iar eu am preluat. În plus, Institutul Revoluţiei, unde am fost director adjunct până în 2009, a primit printr- un protocol cu Arhivele anumite documente", susţine Ioan Scurtu.

"Sute de dosare dispărute"
Dosarul de cadre de la CC al UTC al lui Ioan Scurtu însuşi ar fi dispărut şi el din Arhivă, se spune în raportul instituţiei, în care este citată o referentă care a declarat că, în anul 1995, când s-a început prelucrarea fondului CC al UTC, l-a numerotat şi certificat.

"Nu aveam de ce să am dosar de cadre deoarece nu am deţinut nicio funcţie în UTC", declară acesta, accentuând: "Eu, unul, nu am vrut să văd niciun dosar de cadre pentru a evita suspiciunile. Ciripitorii ar fi transmis mai departe", explică Scurtu.

Deşi în ce priveşte dosarul său neagă dispariţia şi chiar existenţa, Ioan Scurtu vorbeşte de alte câteva sute de dosare dispărute din arhiva preluată în decembrie 1989 de la Comitetul Central. "Numărul celor primite la Arhive de la Armată, cât eram eu director, nu corespundea cu inventarul", arată acesta.

"Ion Iliescu nu mai are ce ascunde"
Perioada cea mai puţin cunoscută din biografia lui Ion Iliescu este cea a anilor ’50-’60, potrivit istoricilor, când acesta a studiat la Moscova, apoi, întors în ţară, a ocupat diverse funcţii în organizaţii de tineret şi studenţeşti.

După protestele inspirate de Revoluţia din Ungaria, din 1956, a participat, potrivit raportului de condamnare a comunismului, la procesele de demascare şi exmatriculare a studenţilor participanţi.

Un fost tovarăş al lui Ion Iliescu din acea perioadă, Cornel Burtică, nu crede însă că Iliescu a avut prea mare legătură cu acele evenimente. "În 1956, Ion Iliescu era reprezentantul României la Uniunea Internaţională a Studenţilor, la Praga. Când s-a întors a fost numit preşedinte al Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti, nou-înfiinţată", spune Cornel Burtică, fost ministru al comeţului exterior, care i-a fost subordonat direct lui Iliescu din poziţia de şef al organizaţiei din Bucureşti.

"Ion Iliescu nu era vioara întâi, nu avea puterea de a da afară din facultate pe cineva pentru că totul se discuta în organizaţiile de partid. Erau apoi Ministerul Învăţământului şi rectoratele", susţine fostul subordonat al lui Ion Iliescu.

Acesta a condus UASR până în 1960, când a fost avansat, iar locul i-a fost luat de Cornel Burtică. Apogeul carierei l-a atins în 1971, când a ajuns membru în secretariatul CC al PCR şi ministru al tineretului.

"Ion Iliescu nu mai are ce ascunde. Din funcţiile pe care le-a deţinut, a avut de-a face cu Securitatea, de pildă, dar nu a fost un slujbaş al ei", mai crede Cornel Burtică.

În 1971, după celebrele teze din iulie, Ceauşescu îl marginalizează pe Ion Iliescu, acuzându-l de deviere intelectualistă. În realitate, începuse să fie văzut ca un rival de Ceauşescu.

Două documente oficiale despre cariera sa de dinaintea acestui moment au fost publicate până acum. Este vorba de un referat din 1953, un fel de fişă de cadre, ce poate fi citită de anul trecut la Arhive, şi de o fişă reprodusă în 2000 de revista "Academia Caţavencu", dar care nu se mai găseşte în Arhivă.

PRIVILEGII. Corneliu Mihai Lungu (stânga) şi Ion Scurtu au putut citi documente inaccesibile cercetătorilor de rând. Primul, chiar dosarul lui Iliescu

VECHEA GARDĂ

"Se doresc epurări politice"

Dispariţia dosarului de cadre al lui Ion Iliescu de la Arhive şi raportul Comisiei de disciplină au dus la sancţionarea prin concediere a şefei Serviciului de Arhive Contemporane, Camelia Moraru, ce a fost considerată responsabilă şi pentru alte nereguli.

Ea a contestat decizia în contencios administrativ, iar pe 28 iunie a câştigat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De pe 28 iulie s-a reîntors la serviciu pentru a-şi lua din prima zi concediu.

Camelia Moraru a fost învestită şefă la Arhive Contemporane încă din vremea mandatului lui Ioan Scurtu, un istoric apropiat de Ion Iliescu, fost consilier prezidenţial al acestuia şi fost subordonat la Institutul Revoluţiei.

"Mi-a fost recomandată de şefa ei de atunci, când am creat Biroul de Arhive Contemporane. Într-adevăr, cred că este foarte bine pregătită, ca şi soţul său. Doar că acum se doresc epurări politice", spune Ioan Scurtu.
 

Niciun comentariu: