CURTEA CONSTITUŢIONALĂ ŞI LUSTRAŢIA (IV)

Data publicării în Ziarul de Iaşi: 19 august 2010

Tehnic vorbind, nu existau motive juridice pentru declararea întregii Legi a lustraţiei ca fiind neconstituţională. Motivaţia Curţii conţine elemente ignare, sofisme şi suprainterpretări care nu îi fac cinste
Am văzut că principiul non-retroactivităţii, la origine un instrument de prevenire a tiraniei, a ajuns să fie unul din principalele argumente ale susţinătorilor unei tiranii pentru a se sustrage legii. Un alt argument este cel care acuză instituirea unei „sancţiuni colective” prin legea lustraţiei. În primul rînd, trebuie precizat că nu vorbim despre o sancţiune penală, ci de limitarea unui drept în cazul anumitor persoane. Legea lustraţiei blochează temporar accesul la anumite poziţii publice pentru persoanele care au deţinut funcţii în aparatul de putere comunist. De aceea lustraţia se mai numeşte „descalificare administrativă”. În al doilea rînd, legea lustraţiei propune o procedură, asemănătoare cu aceea din legea privind colaboratorii Securităţii, în care angajarea răspunderii este individuală prin semnarea unei declaraţii de proprie răspundere şi în care căile de apărare sînt menţionate.

Chestiunea cea mai delicată este cea care priveşte instituirea automată a incompatibilităţii şi încetarea de drept a mandatului în cazul celor pentru care justiţia constată apartenenţa la structurile de putere şi represive ale regimului comunist, fără documentarea unor acţiuni individuale. Curtea Constituţională vorbeşte despre o sancţiune pe „criterii politice” (abuz semantic pe care l-am discutat într-un articol anterior). Participarea conştientă şi activă la construirea unui regim dictatorial este un fapt blamabil în sine şi nu poate fi echivalată cu exerciţiul banal al unui drept „politic” într-o democraţie şi nu constituie nicidecum un „accident biografic”. Lustraţia nu sancţionează, cum afirmă Curtea, pentru „opinii personale şi convingeri proprii sau pentru simplul motiv de asociere cu orice organizaţie care, la data asocierii sau a activităţii desfăşurate, era legală şi nu a comis încălcări grave ale drepturilor omului”. Probabil, membrii CC nu au nici măcar lecturile minimale în domeniu. Statul comunist a fost un stat ilegitim şi criminal – după cum a stabilit şi Raportul Final al Comisiei Tismăneanu – care a omorît oameni nevinovaţi, a mutilat destine şi valori. Pînă la urmă nu este abuziv să fie restrîns un drept, şi încă temporar (încă o dată, nu vorbim despre o sancţiune penală), în cazul celor s-au pus în slujba unui astfel de regim. Legea trebuie să fie predictibilă, dar şi susţinătorii unei dictaturi trebuie să ştie că nu vor avea garantată impunitatea tocmai sub paravanul legii.

Lustraţia seamănă întrucîtva cu o măsură privind politica de personal, iar un stat care a ieşit dintr-o dictatură poate decide, prin instituţiile sale democratice, să nu fie condus, controlat, influenţat tot de susţinătorii dictaturii.

Curtea Constituţională, urmînd argumentele din sesizarea PSD-PC, consideră că legea lustraţiei produce discriminare şi instituie condiţii extra-constituţionale pentru accederea la o funcţie publică. Dar ce spune Constituţia în această privinţă? Spune, la articolul 16, că „funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii...” (s.m.). Or legea lustraţiei ar fi fost una din reglementările legale privind dreptul de a fi ales. Este o reglementare nouă în această privinţă, dar nu se înţelege de ce ar fi şi neconstituţională. Curtea sugerează că este neconstituţională tocmai pentru că este o condiţie nouă, ceea ce este absurd.

Pentru a proba atingerile aduse dreptului de a fi ales, motivaţia Curţii Constituţionale invocă un lung pomelnic de documente internaţionale, începînd chiar cu Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, dar, încă o dată, nu este clar cu ce ar intra în contradicţie acestea cu legea lustraţiei. Curtea admite că fiecare stat îşi stabileşte, în cadrul unor norme generale bazate pe egalitate şi non-discriminare, condiţii specifice pentru accederea la funcţii publice, dar nu acceptă lustraţia printre acestea. Totuşi, trebuie spus că dreptul de a fi ales nu este un drept fundamental, necondiţionat. Lucru statuat şi de deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului din care Curtea Constituţională citează selectiv, doar pentru a-şi susţine decizia, nu pentru a pune lucrurile în balanţă. CEDO afirmă că statele au o largă marjă de manevră în reglementarea dreptului de a fi ales, în cadrul sistemului electoral propriu, determinată de moştenirea istorică şi situaţia specifică în care se află. Lustraţia este admisă de CEDO ca o posibilă limitare a acestui drept în cazul statelor ieşite dintr-o dictatură.

Constituţia României permite limitarea exerciţiului unor drepturi, printre altele, pentru apărarea „moralei publice”, scop invocat şi de iniţiatorii legii lustraţiei. Aici este cheia: este profund imoral ca promotorii unui regim criminal să determine mersul lucrurilor şi după ce acel regim a fost răsturnat. Scopul lustraţiei nu este, cum afirmă CC, pedeapsa sau răzbunarea (în ciuda lamento-ului penibil al foştilor lideri comunişti, în România nu a existat nici un caz pregnant de răzbunare împotriva lor). Am putea spune că scopul principal nu este nici măcar acela de a-i scoate din joc pe cei care ameninţă democraţia, deşi şi aceasta este o miză, desigur. Rostul justiţiei de tranziţie în general şi al lustraţiei în particular se defineşte în primul rînd faţă de victimele dictaturii: demnitatea acestora trebuie protejată prin oferirea unor reparaţii materiale şi simbolice, prin demonstrarea voinţei statului succesor de a sancţiona penal sau măcar administrativ ilegalităţile şi abuzurile dictaturii şi, nu în ultimul rînd, prin poziţionarea etică faţă de adevărul istoric. Or decizia CC poate fi redusă la următoare formulă cinică: răul s-a produs, nu mai avem ce face. Aşa ceva este inacceptabil pentru că subminează credinţa în ideea statului de drept, pe care justiţia de tranziţie este chemată să o sprijine.

La final trebuie spus că Legea lustraţiei în forma votată de Parlament nu este perfectă, are cîteva defecte punctuale care trebuie corectate (categoriile cărora li se aplică legea trebuie precizate mai clar, sancţiunea administrativă poate fi aplicată diferenţiat în funcţie de importanţa poziţiei în aparatul comunist, pentru a se respecta principiul proporţionalităţii, angajarea răspunderii individuale şi procedura din justiţie trebuie regîndite etc). În ce mă priveşte, am încercat să corectez cîte ceva alături de colegii de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc prin sugestiile trimise la Parlament. Totuşi, nu cred, aşa cum am argumentat în acest lung articol, că existau motive temeinice pentru declararea întregii legi ca fiind neconstituţională. Decizia Curţii Constituţionale ignoră situaţia specifică a României de stat ieşit dintr-o dictatură criminală, argumentează utilizînd o vulgată juridică inspirată masiv de arsenalul defensiv al stîngii post-comuniste, care erodează ideea de stat de drept, şi nu arată nici un fel de înţelegere faţă de sensibilitatea şi nevoia de dreptate a victimelor comunismului. Tehnic vorbind, se poate observa uşor că CC a căutat în actele internaţionale, în deciziile CEDO şi în Constituţia României, prin lectură selectivă şi suprainterpretare, doar acele elemente care îi sprijineau decizia de respingere a lustraţiei, fără a căuta să producă dreptate.

Legea lustraţiei trebuie refăcută şi reintrodusă în Parlament. Ar fi de dorit ca, de această dată, să-şi spună cuvîntul, prin consultare de istoricii şi cu societatea civilă, juriştii din noua generaţie, care, sperăm, sînt familiarizaţi cu bogata literatură de specialitate privind justiţia de tranziţie şi care au mai multă înţelegere faţă de nevoile speciale ale acestei ţări ce se zbate încă să scape de moştenirea unei teribile dictaturi.

Adrian CIOFLÂNCĂ