miercuri, 31 octombrie 2007

Primarul de hirtie

Primarul de hirtie
Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 31 octombrie 2007
Consiliul Local tuteleaza o trompeta al carei rost principal este de a-l preamari pe Gheorghe Nichita din bani publici
De ceva vreme, in oras apare o publicatie saptaminala numita "Curierul de Iasi", despre care ni se spune pe frontispiciu ca este editata de Consiliul Local al Municipiului Iasi. Mai multe despre autorii saptaminalului nu aflam, pentru ca nu exista o caseta redactionala. Nu stim cine scrie articolele, cine le filtreaza editorial si unde se tipareste publicatia, desi cititorii au nevoie de aceste informatii pentru a judeca credibilitatea celor scrise, mai ales ca vorbim despre o publicatie tutelata si finantata de o institutie publica.
Dupa cite se pare, gazeta este scrisa de oameni de la cabinetul primului, Andrei Trofor, Tudor Tudose, Bogdan Pascaneanu etc. Iar acest lucru se vede din plin. Nichita este omniprezent in "Curierul de Iasi", deseori cu doua poze pe o pagina sau cu pina la sase poze in cele opt pagini ale saptaminalului. Primarul spune, primarul face, primarul rezolva, primarul drege, primarul tuseste - totul e acolo. Partea si mai caraghioasa este ca "jurnalistii" primarului se citeaza din cind in cind pe ei insisi ca purtatori de cuvint ai Primariei, multiplicind pina la saturatie prezenta lui Nichita si a glorioaselor sale fapte in bietul saptaminal. Consiliul Local, care cica editeaza "Curierul de Iasi", este o aparitie cetoasa, abstracta, impersonala.
Poate ca administratia locala are intr-adevar nevoie de un buletin informativ, nu ma pricep. Personal, tind sa cred ca aceia interesati de ispravile Primariei pot gasi linistiti informatiile necesare in presa locala, e adevarat, fara tonul triumfalist pina la desantare din foaia Primariei. Aici este problema. Una este sa faci un buletin informativ, sec si obiectiv, si alta este sa platesti din bani publici o trompeta pentru preamarirea primarului. Probabil, exista foarte putini oameni in oras care doresc sa afle ce parere grozava are Gheorghe Nichita despre el insusi. Poate doar pe psihologi ii preocupa problema. Altfel, narcisismul primarului nu reprezinta o chestiune de interes public pina intr-acolo incit sa primeasca finantare de la bugetul local. Propaganda electorala se plateste cu bani privati sau de la partid si nu primeste tutela unei institutii publice. "Jurnalistii" politici ar trebui sa primeasca salariul din aceleasi surse private si, eventual, sa-si asume cu numele misiunea pentru care isi pun onoarea la bataie.
Politica "editoriala" a "Curierului de Iasi" merge pe doua strategii importante: multiplicarea putinului si obnubilarea controverselor. Primarul Gheorghe Nichita are foarte putine lucruri cu care se poate lauda dupa patru ani de cind este in functie - presa independenta din Iasi este unanima in aceasta privinta. Asa incit umplerea celor opt pagini ale publicatiei, fie ea si saptaminala, trebuie ca este un calvar pentru "jurnalistii" de casa, iar noua ne apare ca o minune cit o scamatorie. Pe de alta parte, nici o critica, nici o controversa privind deciziile administratiei locale nu-si gaseste reflectarea in oglinda mincinoasa a Primariei.
Daca te rezumi la a citi "Curierul de Iasi", nu vei afla vreodata informatii utilizabile despre izolarea economica a Iasului, despre lipsa de viziune a municipalitatii in materie de dezvoltare, despre starea dezastruoasa, scandaloasa a infrastructurii, despre gropile adinci de pe strazi si santurile parasite care brazdeaza orasul, despre congestionarea pina la sufocare a traficului sub privirile indolente ale autoritatilor, despre reabilitarea in bataie de joc a Pietei Unirii, despre gargara gratuita privind relansarea turismului si "regenerarea urbana" in zona strazilor Lapusneanu si Cuza Voda, despre cvasi-inexistenta proiectelor europene promise in campania electorala, despre bolile cronice ale administratiei locale numite CET si RATC, despre scandalul achizitionarii exorbitantelor autobuze MAZ, despre pierderea finantarii europene pentru groapa ecologica de la Tomesti si despre multe, multe altele. In gazeta distribuita gratuit in locatiile Primariei si la Mall, totul este roz si bombon. Nu dai bani si, cu toate astea, obtii ceva vesel, optimist si teribil de plictisitor.
Totusi, gazeta Primariei reflecta un lucru cu fidelitate: cum vede Gheorghe Nichita misiunea sa de primar. Formula sa magica este compusa din 20% administratie si restul de 80% zgomot de trompeta. S-a spus deja, Nichita are o preocupare bolnavicioasa pentru imagine, stimulata si de faptul ca, pina acum, i-a mers. A cistigat alegerile utilizind trucuri ieftine si se pregateste, conducind detasat in sondaje, sa le cistige si pe urmatoarele scotind de la naftalina aceleasi smecherii obosite. Foarte frumos, vor fi zicind cinicii. Numai ca aici nu vorbim despre un joc pe calculator, ci despre starea unui oras care obisnuia odata sa tina la demnitatea proprie.
Vorbim despre un oras in care oamenii ori isi rup zilnic masinile prin gropile incredibile de pe strazi (in campania electorala nu li s-a spus ca strazile vor fi asfaltate doar citeva luni dintr-un mandat intreg) ori se umilesc inghesuindu-se in mizerabilele mijloace de transport aflate pe traseu. Despre un oras care s-a obisnuit sa ramina in urma si sa piarda majoritatea trenurilor din cauza indolentei autoritatilor. Despre un oras in care nimicul este distribuit frumos ambalat si cu fundita, asa, doar ca sa fii prostit pe fata.

marți, 30 octombrie 2007

Politica-razboi in deriva

Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 26/10/2007
Electoratul polonez s-a aratat excedat de politica turbulenta a fratilor Kaczynski, votind, in schimb, pentru un partid mai calm, inclusiv si pro-european.

Ultimele alegeri legislative din Polonia, cu un parcurs neasteptat, sint interesante si pentru Romania, pentru ca situatia politica din cele doua tari seamana destul de mult. Acum doi ani, Polonia a avut norocul sa se pricopseasca nu cu un Traian Basescu, ci cu doi, sub forma gemenilor Kaczynski. Asa cum se stie, dupa alegerile din 2005, Lech Kaczynski a devenit presedinte (asupra asemanarilor uimitoare cu Basescu m-am oprit intr-un editorial din vara), iar Jaroslaw Kaczynski, premier. Principalul perdant era atunci Donald Tusk, un fel de Tariceanu al lor, care a esuat la limita si in confruntarea la prezidentiale, si in cea dusa la parlamentare cu formatiunea sa liberala, Platforma Civica. Dupa doi ani de guvernarea turbulenta a partidului conservator Lege si Justitie, liderul partidului, premierul Jaroslaw Kaczynski, s-a gindit sa-si mareasca sprijinul parlamentar convocind alegeri anticipate. Numai ca, surpriza: alegerile parlamentare au fost cistigate clar de Platforma Civica, cu peste 41% din voturi, in timp Lege si Justitie a obtinut circa 32%. Revansa este cu atit mai mare cu cit cele doua partide populiste cu care Lege si Justitie s-a aliat la guvernare intr-o prima faza nu au mai intrat in Parlament, in timp ce Platforma Civica are in Parlament un partener utilizabil, Partidul Taranesc, de centru. Scrutinul s-a bucurat de o prezenta la vot spectaculoasa, cea mai numeroasa din 1989 incoace, desi, culmea, inainte de alegeri, analistii se temeau unanim de apatia electoratului.

Punctul decisiv al campaniei electorale a fost confruntarea televizata dintre Donald Tusk si Jaroslaw Kaczynski. Ultimul a venit prea sigur de el la dezbatere, complet nepregatit, si a fost vulnerabil in fata unui Tusk mai incisiv ca niciodata. Liderul liberal isi crease faima de "tip de treaba", politicos si non-conflictual. De data aceasta, a fost foarte ofensiv, acuzind "incompetenta" premierului in materie de politica externa si nerespectarea promisiunilor in politica interna. Datorita abilitatii lui Tusk, pina si faptul ca premierul nu are carnet de conducere s-a transformat intr-un dezavantaj electoral.

Tusk a avut grija sa-si dubleze incisivitatea cu o retorica inclusiva, optimista, pro-europeana, ca alternativa la politica-razboi a fratilor Kaczynski, care a divizat Polonia in ultimii doi ani si a pus-o intr-o pozitie dificila la nivel european. Liderul liberal a reclamat utilizarea institutiilor statului implicate in lupta anti-coruptie, si in special a serviciilor secrete, pentru spionarea si hartuirea adversarilor politici. In evenimente uimitor de asemanatoare cu cele din Romania, Biroul Central Anti-Coruptie (DNA-ul polonez) a difuzat public, in timpul verii, doua inregistrari video: una cu ministrul de Interne de atunci, Janusz Kaczmarek, transmitind, spune-se, informatii legate de o ancheta in curs (care, pina la urma, nu s-a soldat cu nici un rezultat); alta in care un parlamentar al Platformei Civice parea sa ceara mita. Donald Tusk a afirmat ca Biroul Anti-Coruptie s-a lasat implicat in lupta politica si ca lansarea inregistrarilor are legatura directa cu declansarea competitiei pentru alegerile anticipate. La fel ca in Romania, DNA-ul lor a pornit mai multe campanii de arestari, acuzari si investigatii, fara sa existe vreo condamnare in justitie.

Jaroslaw Kaczynski a mai fost acuzat pentru retorica anti-comunista fara nuante, care a dus la isterizarea si divizarea opiniei publice, pentru nenumaratele atitudini euro-sceptice, care au stirnit ingrijorari si stupefactie in cancelariile occidentale (mai ales in Germania, tintita de numeroase atacuri ale fratilor Kaczynski), pentru conspirationismul, nationalismul si conservatorismul radical exprimat de Lege si Justitie, care a ostilizat o parte a opiniei publice, mass-media si mediile intelectuale. Iata cum descrie rezultatele alegerilor ziarul "Gazeta Wyborcza", publicatia cea mai influenta din Polonia, opusa deschis guvernului lui Jaroslaw Kaczynski: "Polonezii au respins populismul exprimat de partidul Lege si Justitie, insinuarile, frica si asmutirea unui grup impotriva altuia. Au respins teoriile conspirationiste, megalomania nationalista, aroganta si fobiile anti-germane".

Viitorul premier Donald Tusk este absolvent de Istorie, a pornit o afacere privata inca de pe vremea comunistilor si devenit un sustinator fervent al economiei de piata si al liberalismului. El a promis in campania electorala un "miracol economic", bazindu-se pe potentialul economiei poloneze; s-a aratat dispus sa fie premierul tuturor polonezilor, nu doar al unei parti din populatie instrumentate impotriva celeilalte; s-a angajat ca ii va aduce acasa pe cei 2 milioane de polonezi plecati sa munceasca afara; a lasat sa se inteleaga ca va retrage trupele poloneze din Irak; in fine, a declarat ca va reconsidera relatiile cu SUA si le va imbunatati pe cele cu Uniunea Europeana.

Guvernarea Platformei Civice nu va fi usoara, tinind cont cu Lech Kaczynski ramine seful statului pina in 2010, avind la dispozitie un veto legislativ, este drept, limitat. Apoi, prezenta parlamentara a conservatorilor este destul de importanta. Nu in ultimul rind, ramine de vazut citi prieteni au lasat conservatorii in institutiile statului si daca acestia vor fi dispusi in continuare sa ofere o mina de ajutor.

Una peste alta, comportamentul electoratului din Polonia arata ca, in Europa de Est, in ciuda comentariilor ingrijorate si, altfel, destul de intemeiate la adresa performantelor democratice din statele post-comuniste, exista potential pentru corectarea stridentelor si derapajelor. Personaje "providentiale" care pareau legate pe veci de putere au fost trimise pina la urma la pensie, razboaie politice aparent insolvabile au fost pacificate, crize grave au fost depasite. Asta ne indeamna sa renuntam cit de cit la tonul dramatic si panicard cu care judecam realitatea in care traim.


"Prostanacul"

Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 14/02/2007
Iata o scurta istorie intelectuala si politica a "prostanacului"

Acest articol nu este despre Mircea Geoana. Este, mai degraba, despre Ion Iliescu. Si, inainte de orice, este despre Fonvizin.Cum care Fonvizin? Denis Ivanovici Fonvizin, faimosul dramaturg rus din secolul 18, autorul unei nu mai putin faimoase piese de teatru in care "prostanacii" sint personajele principale. Piesa, in traducere romaneasca "Neispravitul", este o comedie iluminista tipica, satirizind proastele moravuri, ignoranta si despotismul aristocratiei ruse de provincie. Pe scurt, sotii Prostacov, boieri undeva in Imperiul rus, fac eforturi sa-si casatoreasca fiul - Mitrofan, "neispravitul" - cu Sofia, tinara mostenitoare a unei averi impresionante lasate de unchiul Starodum, un nobil progresist. Bineinteles, Sofia este indragostita de altcineva, de tinarul ofiter Milon, si, in cele din urma, cu ajutorul lui Starodum si al reprezentantului imperial Pravdin, cei doi reusesc sa ramina impreuna. Comedia "Neispravitul" este vadit normativa, didacticista. Fonvizin urmeaza canonul neo-clasic, ipostaziind binele si raul cu ajutorul personajelor sale (care, dupa cum se poate usor sesiza, poarta in numele lor etichete caracterologice). Prostacovii sint ilustrarea nobilimii ignobile - ignara, filistina, dezumanizata, retrograda, avida de avere si de titluri, brutala cu robii si servila cu superiorii - care, in imaginarul secolului 18, era tinta dispretului spiritelor luminate. In contrast, Starodum, Pravdin, Sofia, Milon apar ca reprezentanti ai nobilimii virtuoase, cu vederi luminate, care isi fundamenteaza pozitia sociala, inainte de toate, pe merit. Ce legatura au toate acestea cu Ion Iliescu? Inca putina rabdare. Opera lui Fonvizin a avut un destin politic nefericit. Dupa intrarea in dizgratie a protectorului sau de la curtea Ecaterinei cea Mare, Nikita Panin, lucrarile lui Fonvizin au fost puse la index. In secolul XIX, a fost recunoscut in mediile literare ca unul dintre cei mai mari dramaturgi rusi, dar marea faima o va obtine, paradoxal, in timpul Uniunii Sovietice. Piesa "Neispravitul" a fost utilizata intens de propaganda comunista, imediat dupa 1917, din cauza mesajului sau presupus anti-aristocratic si pentru ca unul din episoadele piesei parea a se constitui intr-un precedent al nationalizarii. La final, averea Prostacovilor este sechestrata de Pravdin in virtutea unui edict al imparatesei Ecaterina. In realitate, edictul cu pricina, emis in 1775, facea parte din arsenalul de masuri prin care imparatii luminati ai secolului XVIII incercau sa disciplineze nobilimea si sa-i limiteze abuzurile. Oricum, actul nu a fost aplicat in extenso. Apoi, cum s-a putut deja intelege, Fonvizin nu avea un mesaj anti-aristocratic, ci era, impreuna cu factiunea nobiliara a lui Panin, pe care o reprezenta artistic, adeptul refondarii si diminuarii corpului nobiliar pe baze meritocratice. Insa propaganda isi are logica ei. Cu aceasta cheie de lectura a patruns piesa si in Romania, dupa institutionalizarea comunismului la noi. In 1953, comedia a aparut in traducere la Editura ARLUS Cartea rusa, cu titlul "Neispravitul", si a fost imediat si repetat pusa in scena. Concomitent, lucrarea a fost utilizata in materialele de propaganda ale Comsomolului traduse si in cele ale Uniunii Tineretului Muncitor, ca o dovada a influentei nefaste pe care parintii o aveau in timpul Vechiului Regim asupra odraslelor. Sa nu uitam, erau vremurile de apogeu al stalinismului romanesc, in care copiii erau incurajati sa-si denunte parintii. Interesant este ca in aceste materiale propagandistice piesa apare sub titlul "Prostanacul". In limba rusa, titlul este "Nedorosl", termen care pe vremea lui Fonvizin ii desemna pe tinerii nobili care nu obtinusera inca certificatul de studii si nu intrasera in serviciul statului. Ulterior, gratie lui Fonvizin, cuvintul s-a incetatenit cu sensul de "nepriceput", "prostanac". In engleza, piesa a fost tradusa ca "The Minor" (Minorul), dar si "The Young Oaf" (tinar "neindeminatic", "prost"). Ambivalenta cuvantului a permis traduceri diferite.

Acum ajung la Ion Iliescu. Personal, dupa lectura a mii de pagini cu stenograme din arhivele UTC si PCR, continind discursuri de-ale lui Ion Iliescu rostite incepind cu anii '50, am convingerea ferma ca limbajul propagandistic din anii formarii tinarului activist i-a influentat decisiv discursul politic ulterior, comunist si post-comunist. Este foarte posibil ca figura "prostanacului" sa-i fi ramas intiparita in memorie inca din tinerete. Comedia lui Fonvizin a capatat faima la noi exact in momentul formarii tinarului Ion Iliescu, pe cind acesta era student la Moscova si isi incepea ascensiunea in UTM. Comedia s-a jucat cu precadere in anii '50, cind filo-rusismul oficial era la apogeu. Iliescu ori a vizionat punerea in scena a piesei la Moscova sau in Romania, ori, mai probabil, a auzit de ea in varianta apocrifa a propagandei care o pomenea sub titlul "Prostanacul".Propaganda perioadei efuziunii staliniste era, spre deosebire de limba de lemn monotona, ritualizata, din fazele tirzii ale comunismului, mai inventiva stilistic si mai agresiva. Limbajul propagandei comuniste a preluat numeroase elemente retorice si tropi din literatura secolelor 18-19, in special din satira si pamflet, care faceau ca mesajul sa fie mai percutant si mai usor memorabil. In vocabularul postcomunist al lui Ion Iliescu au supravietuit formule care sint databile, prin specificul lor, in anii '50. Iata inca doua exemple. Este de notorietate desemnarea protestatarilor din 1990, din Piata Universitatii, ca "huligani" si "golani". Aceasta formula de apostrofare nu este intimplatoare pentru un fost activist care doreste sa dea greutate vorbelor sale. "Huliganismul" - care in codul comunist desemna orice forma de opozitie si protest politic - era unul din "pacatele" capitale prevazute in primele statute ale UTM, care putea atrage excluderea din organizatie sau sanctiuni severe. Totodata, acuzatia de "huliganism politic" putea provoca, in anii '50 si '60, raspunderea penala si inchisoarea. Cu alte cuvinte, termenul "huliganism" era, in perioada comunista, un termen de drept penal, trimitind la o infractiune grava. Numeroase persoane au facut inchisoare politica din acest motiv. In decembrie 1968, Ion Iliescu, pe atunci prim-secretar al UTC, caracteriza faimosul Colind al studentilor din Bucuresti, intr-o stenograma pe care am publicat-o recent, drept o "manifestare huliganica". Mai multi studenti au fost exclusi din UTC si exmatriculati, iar alti trei au fost arestati. Intre acestia se numara Ana Sincai, care povesteste ce a indurat pe timpul celor citeva luni de detentie, intr-un interviu pe care l-am publicat odata cu stenograma din 1968. Celalalt exemplu. Daca veti avea curiozitatea sa faceti un dosar cu formulele favorite ale lui Ion Iliescu, veti vedea ca termeni precum "fripturisti", "arivisti", "profitori" apar foarte des in exprimarea sa. De exemplu, in 1998, Iliescu i-a numit "lacuste nesatioase, prapaditi, nenorociti, fripturisti si corupti" pe membrii guvernarii CDR, iar in 2004 cerea scoaterea din PSD-ul lui Adrian Nastase a celor "veleitari, corupti, fripturisti, arivisti si profitori". Nici acest uzaj nu este inocent. Dupa cum se poate vedea din documentele PCR si UTM, la sfirsitul anilor '40 si in anii '50, au fost declansate mai multe valuri de epurari pentru eliminarea celor "strecurati" in organizatii, incepind cu "verificarea" membrilor de partid si "reinscrierea" membrilor UTM, in care printre tinte se numarau si categoriile pomenite de Iliescu. Citez chiar din "Hotarirea CC al PMR asupra verificarii membrilor de partid": in sectiunea privind categoriile vizate de excludere, la punctul 4 se numarau "Carieristii, arivistii, profitorii, fripturistii, demagogii"... etc. Asemanarea cu citatele din Ion Iliescu este evidenta si socanta. In loc de concluzie, ar mai fi de spus ca vorbim aici nu doar de ticuri verbale. Automatismele de limbaj subintind automatisme de gindire. Dupa 1989, o parte din Ion Iliescu a continuat sa locuiasca mental in deceniile cinci-sase ale secolului 20, perioada formarii sale ca tinar activist. Multe din explicatiile pentru comportamentul sau nedemocratic de dupa 1989 aici se gasesc, in negura comunista.

MANIA TRANSFORMISMULUI


Autor: Adrian CIOFLÂNCĂ
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 05/09/2007

Lumea politica pare cuprinsa de patima schimbarii continue si cu orice chip, lucru care poate afecta consolidarea democratiei.

Ati aflat, probabil, ca PNL, sustinut de UDMR si PC, ar opta pentru parlamentarism, in timp ce PD si PLD tind spre prezidentialism (PSD nu mai are habar ce vrea de mult timp). Asa stam astazi, miine nu stim ce va fi. Pozitia partidelor se schimba oportunist de la o legislatura la alta, in functie de pozitionarea pe scena politica de la un moment dat si de detinerea sau nu a unui prezidentiabil.

Putem sa facem ramasag ca, in cazul in care in Romania ar fi fost deja instituit un regim prezidential sau unul parlamentar, multe dintre partide ar fi ajuns astazi la concluzia ca, pentru noi, cel mai potrivit ar fi regimul semiprezidential. Parca si auzim expuse virtutile semiprezidentialismului: acesta asigura echilibrul intre puteri, impiedicind acumularea de prerogative si monopolizarea puterii, in timp ce parlamentarismul ne duce la partitocratie, lasind lucrurile la discretia partidelor, iar prezidentialismul produce dezinstitutionalizare si pregateste terenul pentru aparitia unui nou "tatuc". Astfel de argumente sint valabile teoretic, nu aceasta este problema. Pentru fiecare aranjament institutional democratic se pot gasi in manualul de utilizare avantaje si dezavantaje serioase. Problema este ca tindem mereu sa ne revendicam de la ceea ce nu avem, inchipuindu-ne ca solutia problemelor noastre sta in reforme radicale, in transformari continue, ca intr-un fel de revolutie permanenta.

Asta vreau sa spun: viata politica, guvernarea si politicile publice au de suferit din cauza radicalismului transformist care domina cultura politica a tranzitiei. Aproape in fiecare an, dezbaterile publice au fost bintuite de teme tari si mari, precum "reforma clasei politice", schimbarea regimului politic democratic, inlocuirea sistemului electoral, modificarea Constitutiei etc. Toamna aceasta va inregistra, probabil, un apogeu al unor astfel de discutii, fiind programata modificarea sistemului electoral, urmata, poate, de inca o discutie despre modificarea Constitutiei. Fiecare guvern care vine la putere se simte dator, pentru a ramine in istorie, sa imagineze o schimbare majora a Romaniei. Nici o problema, rezultatele sint, de cele mai multe ori, derizorii, dar morbul transformismului duce la tot felul de schimbari de dragul schimbarii.

Pina la un punct, acest "ism" de tranzitie este de inteles. Pentru prea mult timp - mai ales in timpul primelor guvernari patronate de Ion Iliescu - Romania a ramas legata de trecut si blocata in proiect, aminind pagubos reforme necesare. Acest lucru a contribuit la raminerea in urma a Romaniei in comparatie cu cele mai multe dintre suratele ex-comuniste din Europa de Est. Dar dupa ce s-a dat drumul la reforme, guvernele au cazut nu de putine ori in extrema cealalta, intrind in logica infernala a politicii de tipul "stop and go". Implementarea proiectelor de schimbare radicala a Romaniei a inceput de fiecare data cu schimbarea celor facute de guvernul anterior si s-a oprit. De aici a rezultat o perpetua instabilitate institutionala, ale carei efecte nu sint deocamdata constientizate public de foarte multi. Schimbarea continua a regulilor jocului, a legislatiei, a specialistilor, a numelor si organizarii institutiilor frineaza crearea procedurilor tipice unui stat cu democratie matura, afecteaza memoria institutionala si totodata autoritatea institutiilor, iar, in ultima instanta, pericliteaza consolidarea democratiei.

Or, macar si pentru ca mai multi presedinti au proclamat succesiv "sfirsitul tranzitiei", Romania ar trebui sa intre in faza consolidarii democratiei, renuntind pur si simplu la experimentalismul transformist care a dominat ideea de reforma pina acum. Reforma ar trebui imaginata mai aproape de sensul ei originar, ca ameliorare, si nu ca o schimbare la fata fundamentala. Radicalismul transformist este mai aproape de doctrinele radicale ale secolelor XIX-XX, decit de cultura politica democratica. Sa fiu bine inteles, Romania are inca nevoie de reforme serioase. Doar ca institutiile si regulile democratice deja obtinute ar trebui pastrate si consolidate. Nu putem incepe tot timpul de la zero. Este pagubos sa ne imaginam ca problemele democratiei romanesti pot fi rezolvate in totalitate prin citeva solutii magice, cum ar fi schimbarea sistemului electoral, modificarea Constitutiei sau trecerea la alt regim politic democratic. Uitindu-ne in urma, vedem ca aceeasi Constitutie si acelasi sistem electoral au facut ca in Romania sa avem, succesiv, un presedinte "prezidentialist" in perioada 1990-1996, un parlament partitocratic in perioada 1996-2000, un premier "prezidentialist" in perioada 2000-2004, iar acum se inregistreaza un aprig conflict intre un presedinte "prezidentialist" si un parlament partitocratic. Depinde de context si de actorii politici, ceva mai mult decit depinde de Constitutie si de sistemul electoral (care, ca sa fiu clar, au importanta lor, despre care am tot vorbit). Daca ne uitam in jur, vedem ca majoritatea statelor ex-comuniste au situatii similare de instabilitate politica, desi ele au regimuri democratice si sisteme electorale diferite.

Pe scurt, s-ar putea ca problema sa fie in alta parte, iar solutia sa fie alta decit inlocuirea institutiilor. Edmund Burke spunea undeva in "Reflectiile" sale (traduse in limba romana, dar prea putin citite si citate): "Proasta folosire a remediilor, triviala si repetata, transformata in obicei, slabeste si uzeaza sursa acelui spirit al libertatii care ar trebui sa se manifeste numai cu prilejul marilor ocazii". 1989 a fost o data, dar nu putem avea revolutii si ample gesticulatii reformatoare in fiecare an. Mai degraba, sistemul politic din Romania are nevoie de un reglaj fin pentru deblocarea situatiei, pe baza experientei de pina acum, furnizata de aplicarea acestei Constitutii si de functionarea actualului regim semiprezidential, decit sa se aventureze in schimbari ale caror efecte nu le cunoaste pe deplin. Nu avem inca 15 ani la dispozitie sa bijbiim caile unui regim prezidential sau ale unuia parlamentar. Sa se faca reforma sistemului electoral, daca ea pare stringenta, dar sa nu ne imaginam ca asa se rezolva totul. Democratia are nevoie de rabdare, de finete si de stabilitate pentru a se consolida si a deveni cu adevarat eficienta.

Convertirea nomenclaturii uteciste

Convertirea nomenclaturii uteciste
Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 18/07/2007
Un fost membru al secretariatului CC al UTC tocmai a devenit mare director in Ministerul Educatiei. Aceasta este una dintr-un lung sir de convertiri reusite ale fostilor nomenclaturisti
O stire a trecut practic neobservata zilele trecute. Ani Matei a fost titularizat pe postul de director general al Directiei de invatamint superior din Ministerul Educatiei. Cine este Ani Matei? Ultima pozitie ocupata este aceea de prorector al Scolii Nationale de Stiinte Politice si Administrative (SNSPA). A candidat la inceputul anului 2005 pentru functia de rector, ca reprezentant al "vechii garzi" din SNSPA, apropiata de Vasile Secares ("eternul" rector de pina atunci, cu mai multe mandate). A pierdut in favoarea Mihaelei Vlasceanu, multumindu-se cu pozitia de prorector. Inainte a predat la Facultatea de Administratie Publica, al carei actual decan este sotia sa, Lucica Matei, si a fost director adjunct al Institutului National de Administratie, pe vremea guvernului Adrian Nastase, perioada in care INA a trecut printr-un mare scandal financiar. Vorbim, asadar, despre un personal bine conectat si cu o cariera publica de succes.Cei cu memorie mai lunga stiu insa si alte lucruri despre Ani Matei. Acesta a fost membru al secretariatului CC al Uniunii Tineretului Comunist si presedinte al Uniunii Asociatiilor Studentilor Comunisti din Romania in perioada neagra a ceausismului 1985-1989. I-a prins ca prim-secretari ai UTC pe Nicu Ceausescu (1983-1987) si Ioan Toma (1987-1989). Ocupindu-ma de istoria UTC, am putut consulta, pe perioada functionarii Comisiei Tismaneanu, dosarul de cadre al lui Ani Matei si stenograme ale secretariatului CC al UTC pentru perioada in care acesta a fost membru. In dosarul de cadre, cu cota M1148, aflat la ANIC, se afla cererea, hotarirea, procesul verbal si angajamentul solemn pentru admiterea in PCR in 1974, fisa personala de membru, fisa scolara, o autobiografie si trei recomandari, dintre care una semnata de Mircea I. Becheanu, cadru universitar la Facultatea de matematica a Universitatii Bucuresti. Conform documentelor, Ani Matei avea mai multe atuuri pentru care a fost admis repede in partid, la 21 de ani: era de extractie sociala modesta - tatal era muncitor la Turnu Magurele, iar mama CAP-ista; avea un unchi bine plasat, Matei Eftimie, conf. dr. la "Stefan Gheorghiu"; a inceput sa activeze politic de foarte tinar - in scoala generala a fost secretar UTC pe clasa, apoi secretar al Comitetului UTC din liceul din comuna Salcia (Teleorman) si membru al Comitetului judetean UTC Teleorman; avea rezultate destul de bune ca student al Facultatii de matematica-mecanica a Universatatii Bucuresti, cu note intre 7 si 10. Ani Matei nu stia nici o limba straina, dar aceasta nu era o problema pentru PCR. Intr-una dintre recomandari se spune ca "are o convingere politica sanatoasa, activitatea pe care o desfasoara o face din convingere si nu din obligatie, facind din ea o preocupare continua a sa". Dupa ce a activat in comitetul municipal PCR din Bucuresti, Ani Matei a fost propulsat la mijlocul anilor '80 in fruntea UASCR si in Secretariatul UTC, condus pe atunci de "delfinul" Nicu Ceausescu, virtualul mostenitor al conducerii PCR. Pentru a accede in grupul restrins de la virful UTC, in Politburo-ul Uniunii, era nevoie de relatii bune cu Nicu Ceausescu si de conformism politic fara rest, "calitati" pe care, de buna seama, Ani Matei le-a demonstrat. Stau dovada stenogramele sedintelor Secretariatului UTC, aflate in fondul UTC de la ANIC. Din pacate, documentele Uniunii de dupa 1982 nu sint prelucrate arhivistic si nu pot fi inca studiate sistematic. Dar cele pe care le-am consultat sint suficiente pentru a-l arata pe Ani Matei implicat sistematic si activ in cultul personalitatii lui Ceausescu. In sedinte, Ani Matei furnizeaza mii de studenti pentru manifestatii dedicate lui Ceausescu si recomanda sa fie urmarite "orientarile si indicatiile transmite de tovarasul Nicolae Ceausescu". In acea vreme, rolul UTC si UASCR fusese redus la functia ancilara de pirghii organizatorice in angrenajul monstruos al cultului personalitatii si de instrumente de control social. Organizatiile de tineret erau parte din complicatul aparat conceput de PCR pentru indoctrinarea si controlarea intregii populatii, precum si pentru umilirea acesteia prin implicarea in cultul personalitatii. Ani Matei s-a numarat printre cei care s-au aflat la virful acestui sistem si ar trebui sa poarte responsabilitatea pentru aceasta.Or, din ceea ce vedem dupa 1989, Ani Matei a facut fata fara probleme schimbarii de regim, convertindu-se cu succes si urmind nestingherit o cariera publica. Asemeni foarte multor fosti activisti, a trecut printr-un proces de "academizare" - despre care vorbeste Mihai Dinu Gheorghiu in cartea sa recenta, "Intelectualii in cimpul puterii" - si reconversie profesionala si politica, raminind in prim planul vietii publice si ocupind pozitii importante in noul aranjament post-decembrist. Faptul ca Ani Matei si sotia sa au activat in SNSPA este cit se poate de semnificativ, aceasta universitate fiind, asa cum se stie, mostenitoare a Academiei "Stefan Gheorghiu". In prezent, in SNSPA se duce o lupta acerba si inca echilibrata intre reprezentantii noului val si partida vechilor activisti-"intelectuali" de partid, reprezentata de Secares. Despre trecutul lui Secares, despre retele formate in jurul acestuia, despre conexiunile cu lumea politica (in special cu PSD si cu Ion Iliescu, al carui consilier prezidential a fost), despre scandalurile financiare in care a fost implicat el si sotia sa, presa a scris pe larg.Sa spunem doar ca el este unul din nodurile importante ale unor complicate retele formate din grupuri avind la baza solidaritati si complicitati dinainte de 1989. Cei mai multi provin din esalonul doi al PCR si primul esalon al UTC, din rindul tehnocratilor si intelectualilor de partid, din Academia "Stefan Gheorghiu" sau institutii de "cercetare" precum Institutul de Stiinte Politice si Studiere a Problemei Nationale, Centrul de Studii si Cercetari pentru Problemele Tineretului, Institutul de Economie Mondiala, Asociatia de Drept International si Relatii Internationale sau grupuri informale precum Trocadero. Membrii acestor retele sint bine conectati politic sau plasati institutional. Unora nu le lipseste valoarea profesionala sau talentul administrativ, insa mijlocul principal de promovare a fost sprijinul reciproc acordat, pe traseele retelelor pomenite, create inainte de 1989 si consolidate dupa.(Va urma)



Convertirea nomenclaturii uteciste (II)
Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii: 19/07/2007
Multi dintre liderii organizatiilor de tineret comuniste s-au adaptat foarte bine politic dupa 1989. PSD este actualmente principalul refugiu pentru cadrele uteciste
Multi dintre fostii colegi ai lui Ani Matei din conducerea UTC nu au nimerit nici ei rau dupa revolutie. Un alt secretar CC al UTC din perioada 1985-1989, Florea Voinea, este acum deputat PSD de Vaslui, dupa ce a fost o vreme deputat PC si mina dreapta a lui Dan Voiculescu. In 2004, a fost inclus pe listele Coalitiei pentru un Parlament Curat, pentru nereguli in afaceri. Voinea era secretar UTC pentru problemele in rindul tineretului muncitoresc si a fost si deputat de Bihor in Marea Adunare Nationala. Sotia, Olga Voinea, a fost deputat PUR in perioada 2000-2004. George Copos, sef intre 1980-1989 al Departamentului social-turism din cadrul UASCR, a ajuns, asa cum se stie prea bine, patronul clubului de fotbal Rapid, senator PC de Arges si vicepremier vremelnic in cabinetul Tariceanu. Copos l-a propulsat, in anii '90, pe Dinu Dragan, un alt membru al Secretariatului CC al UTC din anii '80, in pozitia de director executiv la Rapid (intre timp, acesta a decedat). Copos a mai facut presiuni, pe cind PC se afla la guvernare, ca prietenul sau Radu Lisenche, fost membru in Biroul CC al UTC si sef al UTC Brasov, sa fie numit prefect de Brasov. Predecesorii lui Ani Matei la conducerea UASCR au nimerit si mai bine. Tudor Mohora, secretar al UASCR din 1974 si presedinte in perioada 1980-1985, apoi secretar cu propaganda la sectorul IV din Bucuresti, a fost incontinuu deputat dupa 1992 (cu exceptia legislaturii 1996-2000), intii pe listele formatiunii neo-comuniste Partidul Socialist al Muncii, apoi pe cele ale PSD Suceava (dupa absorbtia in PSD a Partidului Socialist, desprins de Mohora din PSM in 1995). In stenogramele UTC, Mohora are interventii adresate lui Nicolae Ceausescu de un servilism dezgustator. Predecesorul lui Mohora la UASCR, Ion Sasu, este si el deputat PSD. Inainte, Sasu a fost succesorul lui Ilie Verdet in fruntea PSM si artizanul dizolvarii acestui partid in PSD, in 2003. Pe vremea comunismului, Sasu a fost secretar al Comitetului municipal Bucuresti al UTC, secretar CC al UTC si presedinte al UASCR (1975-1980), precum si secretar cu probleme de propaganda la Cluj. Inaintea lui Sasu a condus UASCR pentru scurt timp Constantin Bostina. Acesta nu a facut o cariera politica dupa 1989, dar este un prosper om de afaceri si vicepresedintele a doua importante organizatii: Asociatia Oamenilor de Afaceri din Romania (al carei membru fondator este alaturi de George Copos) si Asociatia Generala a Economistilor. Bostina a fost secretar personal al lui Nicolae Ceausescu, presedinte al UASCR (1973-1975) si membru al Biroului CC al UTC, presedinte al Consiliului National al Organizatiilor Pionierilor - CNOP (1975-1980), ministru adjunct, secretar de partid la Botosani (1986-1989). In fine, Ion Traian Stefanescu, lider al UASR/UASCR (1968-1973), prim-secretar al UTC (1972-1979) si detinator a numeroase alte functii s-a convertit dupa 1989 in profesor universitar specializat in dreptul muncii la ASE Bucuresti. Stefanescu, Bostina, Sasu si Mohora faceau parte din cercul de intimi ai lui Nicu Ceausescu. Despre primul presedinte al UASR, Ion Iliescu (1957-1960), ulterior prim-secretar al UTC (1967-1971), nu trebuie sa mai povestim nimic.Alti lideri importanti ai UTC, UASCR si CNOP sint astazi membri ai Parlamentului. Octav Cozmanca, senator PSD de Suceava si fost ministru, s-a remarcat ca responsabil cu cadrele, adjunct de sef de sectie si membru in CC al UTC si, ulterior, sef de sector la Secretariatul general al Guvernului (1983-1989). Antonie Iorgovan, senator PSD de Prahova, a fost membru in Consiliul UASCR si presedinte al Consiliului UASC din Universitatea Bucuresti. Polivalentul Adrian Paunescu a fost, printre altele, si secretar al Comitetului UTC al Uniunii Scriitorilor in anii '60. Adrian Severin, deputat PSD de Bucuresti, fost ministru, a activat ca membru in Consiliul UASCR, vicepresedinte si presedinte cu probleme culturale al Consiliului UASC din Universitatea Bucuresti. Actualul deputat PSD de Cluj si fost ministru Vasile Puscas a fost inainte de 1989 membru in Consiliul UASCR. Si atunci si acum ii este subordonat lui Ioan Rus, liderul PSD al "gruparii de la Cluj", care era presedinte al Consiliului UASC din Centrul universitar Cluj-Napoca si membru in Comitetul Executiv al Consiliului UASCR. Daca a venit vorba despre lideri regionali, sa spunem si ca liderul comitetului municipal Iasi al PSD, Doru Tompea, era presedinte UASC pe Centrul universitar Iasi. Petru Andea, deputat PSD de Timis, a fost presedinte al Consiliului UASC din Centrul universitar Timisoara, secretar al UTC Timisoara si membru in Comitetul Executiv al Consiliului UASCR (anii '70). Zamfir Dumitrescu, actual deputat PSD de Bucuresti si presedinte al Uniunii Artistilor Plastici din Romania, a fost secretarul UTC din Institutul de arte plastice din Bucuresti, membru in Consiliul si apoi in Comitetul Executiv al UASR in anii '60. Viorel Pupeza, membru in CC al UTC si in biroul CNOP in anii '80, a fost dupa revolutie prefect in Bistrita-Nasaud, iar din 2004 parlamentar PSD de Bistrita-Nasaud. Radu Podgoreanu, fost activist CNOP, este din 2000 deputat si europarlamentar PSD. Aurel Gabriel Simionescu, actual senator PSD de Braila, a fost secretar si prim-secretar al UTC Braila (anii '80), precum si membru al CC al UTC. Otilian Neagoe, fost redactor-sef adjunct la "Viata studenteasca" si "Amfiteatru" (anii '80), a fost promovat de PSD ca prefect de Brasov si, din 2004, ca senator de Brasov. Filonas Chis a ajuns deputat PSD de Salaj dupa ce a fost secretar in CJ Salaj al UTC (anii '80).Iuliu-Ioan Furo, fost vicepresedinte al CNOP (1971-1980), membru al CC al UTC, secretar de stat in ministerul Educatiei 1980-1989) este deputat PRM de Bucuresti inca din 1992. Senatorul PRM de Timis Valentin Dinescu a fost membru in CC al UTC si prim-secretar al UTC Timisoara (anii '80). Deputatul PC de Brasov Constantin Faina a fost prim-secretar al CJ al UTC si membru in Biroul CC al UTC (anii '80).Acesta este doar virful aisbergului. Numerosi alti lideri din organizatiile comuniste ale tineretului se afla in functii in administratia locala (primari, presedinti de Consilii judetene, prefecti, consilieri locali, sefi de institutii descentralizate etc), in universitati, de stat dar mai ales particulare, in institutii de cultura si presa.(Va urma)


Convertirea nomenclaturii uteciste (III)
Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii: 20/07/2007
Multi dintre fostii utecisti au succes si astazi nu neaparat pentru ca sint buni, ci pentru ca profita de relatiile si solidaritatile create inainte de 1989
Cei mai multi dintre cei care au detinut functii in organizatiile de tineret comuniste au o problema in a-si asuma trecutul. Pot fi numarati pe degete parlamentarii care si-au trecut in CV-ul de pe site-urile Parlamentului functiile politice detinute inainte de 1989. In lipsa accesului la arhivele PCR si UTC, este destul de dificil de adunat informatii despre trecutul lor, desi, fiind vorba despre politicieni alesi, alegatorii ar fi trebuit sa stie cu cine au de a face. Cei care accepta sa vorbeasca despre prestatia lor in structurile comuniste tind sa utilizeze o intreaga gramatica a disculparii si mistificarii, descriindu-si pozitia ca fiind strict administrativa, depolitizata si lipsita de importanta, iar rolul lor personal ca unul eminamente pozitiv. De altfel, aceasta este o tendinta generalizata in rindul fostilor responsabili comunisti de pina la nivelurile cele mai inalte care, desi au detinut pozitii extrem de influente, tind sa se prezinte drept "bystanders", drept spectatori, focalizind intreaga responsabilitate asupra Ceausestilor sau a "sistemului". Desigur, la virful UTC au fost oameni si oameni, si rolul fiecaruia trebuie judecat individual. Dar citeva lucruri sint clare si acestea pun in cauza legitimitatea fostilor lideri comunisti de a ocupa functii publice intr-un stat democratic. In primul rind, imaginea unor organizatii de tineret comuniste depolitizate este profund neadevarata. Cine consulta astazi documentele, edite sau inedite, ale fostelor organizatii de tineret comuniste poate observa exact contrariul: acestea supurau de ideologie. Si - este lucrul cel mai important pe care nu trebuie sa-l uitam - vorbim aici de ideologia unui stat totalitar, care avea ca scop controlul intregii populatii si convertirea ei silnica in numele unei utopii aberante si nocive. Traduse, preocuparile cotidiene ale UTC, UASCR si CNOP, asa cum transpar ele din stenogramele sedintelor, din rapoarte si programe, se rezuma la citeva cuvinte cheie: control, propaganda, productie si cultul personalitatii. In al doilea rind, nu este adevarat ca liderii organizatiilor de tineret comuniste erau lipsiti de putere. Este adevarat ca erau subordonati PCR si, in ultima instanta, vointei capricioase a familiei dictatorului, dar aveau intotdeauna un cuvint de spus in chestiunile importante si, mai ales, aveau o mare libertate de miscare in chestiunile curente. Tinerii lideri comunisti detineau prerogativele pentru a influenta destine pe baza unor criterii ideologice (originea sociala, trecutul, dar mai ales atitudinea fata de regim), avind o influenta importanta asupra parcursului scolar al membrilor, a incadrarii, a carierei profesionale, a accesului la bunuri publice etc. Vorbim aici nu doar de cazurile de interventie directa pentru exmatricularea, concedierea, excluderea, sanctionarea, arestarea acelora care incalcau regula conformismului politic, ci de intreaga logica de functionare a organizatiilor de tineret si a sistemului comunist in general.In al treilea rind, nu oricine putea detine o functie in UTC, UASCR, CNOP. Aici se cultiva deliberat o confuzie intre membrii de rind si activisti. Se spune astazi ca "toti am fost utecisti inainte". Este aproape adevarat. Statisticile aflate in arhive arata, pentru anii '80, un nivel de absorbtie in UTC si UASCR de aproape suta la suta a elevilor (incepind cu clasa a X-a la inceputul deceniului, apoi, spre sfirsit, cu a IX-a) si a studentilor. Statutele celor doua organizatii si "Instructiunile" secrete pentru recrutarea de membri au fost modificate succesiv pentru a extinde virsta celor incadrabili si pentru a relaxa criteriile de includere, astfel incit sa fie largita la maximum cuprinderea organizatorica a tineretului. La sfirsitul regimului comunist, UTC, cu tot cu UASCR, numara peste 4.100.000 de membri. Uniunea s-a transformat din organizatie "de avangarda", cum erau in anii '50-'60, in organizatie de masa, inclusiva, menita a cuprinde spre a controla cit mai mult din populatia tinara. Daca in 1950 UTM cuprindea o cincime din populatia tinara incadrabila, in anii '80 UTC si UASCR inglobau marea majoritate a tineretului de virsta utecista (si, impreuna cu organizatiile de pionieri si soimi ai patriei, cuprindeau circa 85% din cei peste 9 milioane de copii si tineri ai Romaniei). In anii '50, se produceau anual mii si chiar zeci de mii de excluderi din UTM, in timp ce in anii '80 numarul excluderilor se reduce dramatic la citeva sute anual. Este clar ca autoritatile ceausiste preferau sa mentina populatia sub o forma sau alta de control si supraveghere organizatorica. Daca in anii '70-'80 criteriile erau relaxate pina la inexistente in cazul membrilor de rind, nu acelasi lucru se poate spune despre activistii PCR si UTC. Dosarele de cadre arata foarte clar ca un rol esential pentru recrutare il joaca criteriile ideologice - originea sociala, situatia rudelor, trecutul, atitudinea fata de regim etc. Este adevarat ca si criteriile pentru cadre sint mai relaxate in comparatie cu perioada Dej, dar o buna parte dintre ele ramin valabile pina la sfirsit. Ca urmare, au facut o cariera politica inainte de 1989 doar aceia care au avut norocul unei origini sociale "sanatoase", au avut un trecut curat, o familie fara probleme politice mari la dosar si au dovedit flexibilitatea etica si conformismul de care regimul avea nevoie. Iar spre virful sistemului au urcat aceia care au atins o anumita cota de fervoare ideologica, obedienta, oportunism sau ticalosie. Aceasta ultima observatie ne ajuta sa mai lamurit un aspect confuz. Se spune ca liderii de ieri erau lideri pentru ca erau buni. Asadar, cuvintul este tradus in dimensiunea sa meritocratica. Dovada cea mai buna in acest sens ar sta in faptul ca multi dintre ei sint lideri si astazi. Exista un sondaj de la sfirsitul anilor '90 care spunea ca 63% dintre sefii dinainte de 1989 au ramas sefi si dupa. Inventarul facut in acest articol cu fosti lideri utecisti ajunsi bine dupa revolutie pare sa fie o dovada in plus. Intr-adevar, in "Instructiunile" privind recrutarile exista recomandarea (nu conditia) ca in rindul cadrelor sa intre cei cu rezultate scolare si profesionale bune. Regimul Ceausescu a insistat intr-o mai mare masura pe merit decit regimul Dej, pentru ca nevoile institutionale si economice erau altele. Intre timp, sistemul educativ comunist produsese primele generatii de absolventi care nu mai aveau legaturi cu trecutul "burghez". Ascensiunea conditionata politic era prezentata drept o forma de ascensiune sociala meritocratica, bazata pe performante scolare si profesionale, de felul celei care se produce in oricare alt stat modern. Sa nu uitam, cei care s-a nascut sub comunism au trait sub imperiul mitologiei "singurei lumi posibile" si unii au crezut in fictiunea meritocratica. Chiar au crezut ca sint promovati politic pentru ca erau buni. Insa, asa cum am insistat, pentru ascensiunea in structurile de conducere ale UTC, UASCR sau PCR, indeplinirea criteriilor ideologice, conformismul si o anumita propensiune spre initiativa in favoarea regimului erau conditiile esentiale. Cert este ca multi dintre cei buni au ramas marginali politic. Si nu foarte multi dintre cei care erau promovati politic la virf erau cu adevarat buni.In plus, era imposibil ca iluzia sa persiste dupa intrarea in sistem, unde activistii nu erau chemati pentru a-si face profesia, ci pentru a practica meseria cu numele ciudat de "munca politica". Activistii de la tineret nu erau tocmai tineri. De exemplu, conform unor statistici interne, cadrele de conducere de la UASCR, in numar de citeva mii, aveau in marea majoritate peste 26 de ani, erau obligatoriu membri PCR si aveau, peste jumatate dintre ei, o vechime de cel putin 3 ani ca activist care sa fi stirnit deja increderea partidului. Succesul postdecembrist, cu precadere cel politic, al fostilor lideri utecisti isi are explicatia doar intr-o mica masura in merit. Mai importante au fost retelele de solidaritati, interese si complicitati create intre fostii membri ai structurilor comuniste, care au transformat sentimentul comun al biografiei vinovate intr-un atu pentru promovare reciproca. Accesul vremelnic la un capital social important, la venituri consistente, la privilegii de toate felurile (mergind de la resurse materiale pina la biblioteci cu circuit inchis) i-a ajutat pe fostii activisti sa fure startul dupa 1989. Ei si-au folosit cunostintele pentru a promova pe listele pentru Parlament ale partidelor, pentru a fi numiti in diferite functii, pentru a avea acces preferential la afaceri profitabile, pentru a ocupa pozitii universitare (si curricula, cu "specializari" in domenii precum relatii internationale, afaceri europene, stiinte politice, comunicare, multiculturalism, pedagogie, sociologie, istorie etc etc). Asistam la un fenomen care ar trebui urmarit mai atent. Altfel, sa nu ne miram ca Romania europeana va ajunge sa fie condusa, mai mult chiar decit acum, de o descurcareata retea de fosti sefi utecisti.

Documente PCR explozive despre cutremurul din ‘77

Documente PCR explozive despre cutremurul din ‘77
Autor: Adrian CIOFLANCA, Alina STAN, Cristi ALBU, Felix GUZGA
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 05/03/2007
La exact 30 de ani de la catastrofa, "Ziarul de Iasi" va prezinta astazi, in premiera, date si relatari despre ce a fost cu adevarat atunci la Iasi. In general, despre Iasi se stia ca nu a fost prea afectat. Rapoartele PCR ale vremii, secrete pina de curind, cuprind cifre si decizii despre un eveniment ale carui consecinte au fost extrem de bine ascunse de comunisti.

Potrivit documentelor PCR Iasi, seismul a deteriorat in judet 4.026 de imobile, din care 297 s-ar fi prabusit. Cutremurul a fost folosit ca pretext pentru a accelera mult-hulita sistematizare a teritoriului si locuintelor. Pe atunci, la Iasi prim-secretar PCR era Ion Iliescu. Cu putin inainte de cutremur, Nicolae Ceausescu ceruse economii substantiale la materialele de constructii, afectind grav structurile de rezistenta. La Iasi, in acea perioada, la o plenara a Comitetului Judetean PCR, Ion Iliescu facea apologia chirpicului, care utiliza doar resurse locala si caldura solara.
4 martie 1977 a fost o zi fatidica pentru Romania. Atunci, tara noastra a fost lovita de cel mai puternic si distrugator cutremur din secolul XX produs in zona Vrancea. Avind magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, seismul a afectat in special zona de sud a tarii, Bucurestiul cu precadere. Insa cutremurul a avut efecte destul de serioase si in jumatatea de nord a tarii, Iasul numarindu-se printre judetele afectate. Din cauza cenzurii impuse de regimul comunist, efectele exacte ale cutremurului in Iasi nu au fost pina acum cunoscute public. Va prezentam astazi informatii inedite din arhiva fostului Comitet Judetean PCR Iasi, in care exista evaluari precise ale numarului de pierderi umane si materiale suferite de judetul si orasul Iasi in 1977. Asa cum se stie, cutremurul a fost folosit ca pretext de regimul comunist pentru a accelera sistematizarea Romaniei. La Iasi, responsabil cu aceasta era Ion Iliescu, pe atunci prim-secretar al Comitetului Judetean PCR Iasi.
Iliescu a coordonat sistematizarea la Iasi
In arhiva Comitetului Judetean PCR Iasi, aflata in pastrarea Arhivelor Nationale Iasi, se gasesc doua ample rapoarte asupra efectelor cutremurului din 4 martie 1977. Pe atunci, prim-secretar la Iasi era Ion Iliescu (noiembrie 1974 - august 1979), acesta coordonind masurile de urgenta de dupa cutremur, dar si planul de sistematizare pus in aplicare de autoritatile comuniste imediat dupa. Conform datelor din arhive (ANI, Fond Comitetul Judetean PCR Iasi, dosar 1/1977 si 10/1977), pe 4 martie in Iasi au murit 4 persoane (din cele 1.570 de persoane decedate in intreaga tara) si au fost ranite alte 204, dintre care 104 au necesitat spitalizare (la nivel national au fost 11.275 de raniti).
Pagube materiale
Potrivit rapoartelor PCR, seismul a deteriorat 4.026 de imobile din fondul locativ de stat, din care 3.391 la orase si 635 la sate. Dintre acestea, 3.874 erau imobile vechi. 421 de imobile vechi au suferit avarii foarte grave, iar 297 s-au prabusit imediat, restul urmind a fi dezafectate ulterior. In municipiul Iasi, au avut de suferit si 4.360 de imobile proprietate particulara. In urma socului seismic au mai fost avariate 98 de scoli, 26 de gradinite, 79 de unitati sanitare, 17 institutii de cultura, 24 de sedii ale organizatiilor PCR, ale administratiei de stat, de masa si obstesti, precum si 411 unitati comerciale. Din documentele PCR mai reiese ca, dintre cladirile mai importante, cele mai afectate au fost Palatul Culturii, Muzeul Unirii, Spitalul Clinic de Obstetrica si Ginecologie si sediul Comitetului Municipal al PCR (sediul actual al Primariei). In rest, cele mai deteriorate au fost locuintele cu caracter semirural sau cele realizate din materiale nedurabile. Blocurile nu au suferit, in general, avarii grave. Rapoartele mentioneaza ca cele mai afectate au fost cladirile de zidarie portanta (65 de blocuri cu 2.381 de apartamente), iar cel mai bine s-au comportat structurile din panouri mari pe cadre clasice si cadre lamelare, unde degradarile s-au produs in general numai la zidurile de umplutura.
Ce s-a intimplat cu sinistratii?
In urma seismului, 2.235 de familii au ramas fara adapost. Unele dintre ele au putut reveni in locuinte dupa repararea acestora. Alte familii au fost mutate cu timpul in apartamente nou-construite. Citeva zeci de familii s-au mutat in camine sau la rude. Partea dramatica este ca 382 de familii au ramas sa locuiasca in imobile grav avariate, pentru care chiar exista decret de demolare. Asa cum rezulta din stenograma Plenarei Comitetului Judetean PCR Iasi din 18 iunie 1977 (ANI, Fond Comitetul Judetean PCR Iasi, dosar 1/1977), prezidata de Ion Iliescu, in cazul locuintelor vizate de decrete de demolare sau prinse in planul de sistematizare nu se primeau autorizatii, sau se primeau foarte greu, pentru efectuarea lucrarilor de reparatii. Cu alte cuvinte, locatarii care au ramas sa locuiasca in imobile grav avariate isi riscau viata in fiecare clipa din cauza deciziei arbitrare a PCR, care a profitat de cutremur pentru a accelera planul de sistematizare.
Sistematizarea
Planul de sistematizare, lansat prin Legea 58/1974, a dus la schimbarea brutala la fata a localitatilor conform comandamentelor ideologice comuniste. Dupa cum se poate afla din Raportul Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, Nicolae Ceausescu a declarat intr-o sedinta a CPEx, de dupa cutremur: "Daca demolam tot Bucurestiul, va fi frumos". Aceeasi viziune a dominat planurile de sistematizare din toate localitatile atinse de seism. Cutremurul a fost considerat de regim o oportunitate pentru sistematizare. Ingineria sociala realizata prin aceasta a avut, in cea mai mare parte, efecte dramatice asupra oamenilor, care au fost stramutati in masa pentru a lasa loc liber blocurilor si noilor constructii socialiste, si asupra aspectului oraselor, care au fost lipsite de identitate prin darimarea unor monumente si cladiri vechi, cu personalitate, pentru a face loc centrelor civice comuniste si cartierelor muncitoresti de blocuri.
Valoarea pagubelor
Gravitatea efectelor cutremurului poate fi constatata si din valoarea estimata a pagubelor provocate in judetul Iasi. Astfel, rapoartele PCR vorbesc de pagube in valoare de 265 de milioane de lei (valoarea de atunci), din care aproape 250 de milioane in municipiul Iasi. Intr-o alta statistica se afirma ca numai valoarea cladirilor complet distruse de seism se ridica la suma de 7.278.000 lei, dintre care 4.368.000 lei valoarea imobilelor din fondul de stat, 604.000 lei a celor din invatamint, 80.000 lei a creselor si gradinitelor, 800.000 lei a institutiilor de cultura, 406.000 lei a unitatilor comerciale si 1.020.000 lei a sediilor administrative prabusite.
In ce a constat primul ajutor
Dupa cutremur, Nicolae Ceausescu a emis un decret prezidential pentru instituirea starii de necesitate. In Iasi au fost alcatuite echipe de urgenta formate din cadre medicale si muncitori, pentru cautarea supravietuitorilor si tratarea ranitilor. Citeva sute de oameni s-au ocupat de cazarea sinistratilor si inlaturarea efectelor cutremurului. Echipe de specialisti au mers pe teren pentru constatarea avariilor, expertizare si stabilirea masurilor urgente la imobilele atinse - demolare, reparatii sau consolidare. 238 de imobile au necesitat lucrari de consolidare a structurii de rezistenta, iar alte 3.315 au fost reparate. S-au organizat patru centre de distribuire a materialelor de constructii si au fost solicitate de la centru suplimentari la cotele de materiale.
Partidul si constructiile
In acea perioada se inregistra o mare criza de materiale, pe care cutremurul a accentuat-o. Cu circa un an inainte, Nicolae Ceausescu tocmai ceruse mari economii in constructii, fapt care a dus la scaderea dramatica a calitatii si sigurantei imobilelor ridicate. De exemplu, dupa cum povestesc specialistii, pentru amplasarea de piloti armati la cladiri era nevoie de decret prezidential. Din acest punct de vedere, se poate spune ca seismul din 1977 a avut unele efecte pozitive, regimul revenind partial asupra masurilor de economisire. In toamna lui 1977, Ceausescu a organizat o reuniune cu specialistii din constructii, cerindu-le sa imbine economisirea cu atentia sporita pentru calitate si durabilitate. Au fost emise noi normative de constructii, care aveau in vedere masuri antiseismice. Din acest motiv, se considera ca imobilele construite dupa 1978 sint mai rezistente.Totusi, cerintele contradictorii ale regimului erau greu de indeplinit in conditiile crizei de materiale si a costurilor fixe, stabilite administrativ, pe care constructorii trebuiau sa le respecte cu orice pret. O solutie de compromis a fost reducerea spatiului locativ, deci a confortului, in favoarea calitatii tehnice a constructiei. O alta, cu efecte grave, a fost continuarea economiilor la materiale sau utilizarea, in construirea unor cladiri cu etaj, mai ales din zona rurala, a materialelor ieftine: chirpici, piatra, lemn. In Plenara pomenita mai sus, Ion Iliescu lauda virtutile constructiilor din chirpici: "De altfel, constructia locuintelor din chirpici este pe linia conjuncturii actuale: facem si economie de combustibil, energie, pentru ca nu mai este nevoie sa facem caramida, confectionarea chirpicilor este mai simpla, mai economicoasa, pot fi realizati prin folosirea caldurii solare".
"Si acum, dupa 30 de ani, ma ia cu racoare cind imi amintesc"
Iesenii care au prins evenimentul isi amintesc cu groaza de cutremur. Horia Crisan (foto) - care si-a pierdut in cutremur o sora, Dorina Salomia Crisan, actrita la Teatrul National din Bucuresti - locuia, in 1977, intr-o casa nationalizata de pe fosta strada Karl Marx (actuala Lascar Catargi). "A fost urgie. S-a auzit un huruit inspaimintator, lumea s-a panicat foarte tare. In zona noastra s-au prabusit toate cosurile de fum de la case. Am avut prezenta de spirit sa spun unor tineri care alergau panicati sa stea departe de cladiri, moment dupa care chiar s-a prabusit un cos imens in apropierea lor. Nu s-a luat lumina, dar nu puteai sa vezi la un metru din cauza prafului. Era o adevarata ceata de praf", a povestit Horia Crisan. Dupa cutremur, el s-a deplasat la Bucuresti pentru a-si gasi sora. A gasit-o fara viata printre darimaturi, dupa 11 zile de cautari. "Atmosfera era sinistra. Am putut vedea degete sau miini taiate, semn ca hotii pradau cadavrele. Atunci se auzise in Bucuresti ca, urmare a starii de necesitate, Securitatea primise ordin sa traga asupra hotilor, fara avertisment. Intr-adevar, noaptea se auzeau focuri de arma", a mai spus Horia Crisan."Credeam ca ma duc in pamint. Nu stiam exact ce se intimpla si mi s-a facut o frica cumplita", a povestit si Valerica Axinte, in virsta de 54 de ani. Ea si-a adus aminte ca, in urma cu 30 de ani, astepta un mijloc de transport in statia de la Sala Sporturilor. "S-au spart toate geamurile de la Sala Sporturilor. Era un zgomot asurzitor si nu stiam ce sa fac. Pur si simplu am ramas pe loc", a mai povestit ea. Gheorghe Balan avea 48 de ani atunci. "A fost groaznic. Locuiam la etajul 4. Nici nu vreau sa-mi amintesc prin ce am trecut. Si acum, dupa atitia ani, simt ca ma ia cu racoare cind imi amintesc", a relatat Balan. El si-a amintit ca a stat linga tocul usii din dormitor cit a tinut cutremurul, deoarece auzise ca ar fi mai sigur asa. "As fi vrut sa cobor, dar stiam ca scarile sint primele care se darima. Cum s-a oprit zgiltiiala, am coborit jos, unde erau adunati mai multi vecini si am stat citeva ore bune afara", a mai povestit Balan.Alti ieseni au declarat ca si acum traiesc cu frica unui nou cutremur. "Un cutremur se poate produce oricind. Cel din '77 m-a prins in casa. Abia ma mutasem la bloc si faceam curat. Prima data am crezut ca trece un camion, dupa care mi-am dat seama ca e cutremur si am iesit afara", a istorisit Iancu Frunza. Barbatul a declarat ca, in urma cutremurului, a ramas fara vesela. "Tot ce aveam in bucatarie s-a spart. El si-a amintit ca in 1977 avea niste prieteni care locuiau la etajul 9 si care, dupa cutremur, s-au mutat la parter. "Citeva nopti au dormit la noi, ca le era frica de un nou cutremur. Oricum, a fost o experienta ingrozitoare, blocurile se clatinau destul de tare si ne temeam ca vor ramine numai ruine", a incheiat barbatul in virsta de 56 de ani.
Pagubele cutremurului la Iasi, cit 80% din imprumutul Dexia al Primariei
Conform datelor oficiale din rapoartele organelor PCR de la acea data, in judetul Iasi pagubele produse de cutremur s-au ridicat la 265 milioane lei, la valoarea de atunci. Aproape 95% din pagube, respectiv 250 milioane lei, s-au inregistrat in muncipiul Iasi. Conform cursului oficial leu/dolar de la acea data, potrivit BNR, valoarea pagubelor produse de cutremur la Iasi s-au cifrat la circa 53,32 milioane dolari. Suma reprezinta aproape 80% din valoarea creditului de 200 milioane RON angajat de Primarie pentru investitii in urmatorii doi ani. Conform datelor oficiale ale epocii, valoarea pagubelor produse de cutremurul din 1977 la nivelul intregii tari s-a ridicat la doua miliarde de dolari, respectiv aproape 10 miliarde de lei la valoarea de atunci.
Bilant national: 1.570 de morti intr-un minut
Cutremurul din 4 martie 1977, unul din cele mai puternice seisme resimtite in Romania, a avut efecte devastatoare, mai ales in Muntenia si Moldova. Cutremurul de o intesitate de 7,2 grade pe scara Richter, cu epicentrul in zona Vrancea, s-a produs la ora 21:22. Unda de soc a fost resimtita in intreaga regiune balcanica. In mai putin de un minut, in toata tara si-au pierdut viata peste 1.570 de persoane. Cele mai multe victime au fost inregistrate in Bucuresti, oras grav afectat de seism. La nivelul intregii tari au fost in jur de 11.300 de raniti, iar peste 35.000 de locuinte au fost avariate. Cele mai multe pagube materiale au fost inregistrate in Capitala, unde 33 de cladiri mari si blocuri s-au prabusit. Efectele imediate ale cutremului au constat in intreruperi ale energiei electrice care au provocat panica in rindul populatiei din orasele afectate. Pentru intreg teritoriul tarii a fost stabilita, prin decretul presedintelui Nicolae Ceausescu, stare de necesitate. Cutremurul din 1977 a ramas viu in amintirea romanilor si din cauza victimelor cu nume sonore din lumea culturala. Astfel, printre cele peste 1.570 de victime s-au numarat actorul Toma Caragiu, poetul A.E. Baconski, prozatorul Alexandru Ivasiuc, regizorul Alexandru Bocanet si cintareata Doina Badea.

Povestea unui iesean salvat din Infern




Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 17/10/2007



Acum 66 de ani, in octombrie 1941, a inceput deportarea evreilor in Transnistria, din ordinul regimului Antonescu. Acesta este motivul pentru care statul roman a fixat ziua de comemorare a Holocaustului in Romania pe 9 octombrie. Marcam aceasta comemorare evocind povestea unui iesean de origine, Meir Shai, care a scapat miraculos de deportare, impreuna cu familia sa, gratie ajutorului oferit de George Rusu, un pictor de biserici, nepot al Mitropolitului Miron Cristea.
Pentru gestul sau, George Rusu a fost recompensat post-mortem, in acest an, cu titlul „Drept intre popoare" de catre Autoritatea Martirilor Holocaustului si a Comemorarii Eroilor „Yad Vashem" din Israel. Meir Shai povesteste ca, fara ajutorul lui George Rusu, el si familia sa ar fi ajuns in Transnistria, unde putini au reusit sa reziste agresiunilor, foametei, frigului, bolilor si mizeriei.
Meir Shai locuieste acum in Israel, dar nu poate uita evenimentele din Iasi si Cernauti care puteau sa-i curme destinul
L-am intilnit pe Meir Shai la Bucuresti, cu putin timp inainte de ceremonia acordarii titlului post-mortem de „Drept intre Popoare" salvatorului sau. Mai mult de un an s-a zbatut, facind drumuri intre autoritatile romane, pentru a afla informatii despre George Rusu, si cele israeliene, pentru a-i fi recunoscute meritele celui care a riscat pentru a ajuta o familie de evrei proscrisa, asemeni celorlalti coreligionari, de regimul antonescian.
Pina la urma, documentatia adunata de Shai a convins Autoritatea Martirilor Holocaustului si a Comemorarii Eroilor „Yad Vashem" din Israel, care a acordat titlul pe numele lui George Rusu. Fiica lui Rusu traieste in Brazilia, dar nu s-a putut deplasa din motive de sanatate, asa incit titlul a fost inminat, anul acesta, in iulie, fostului Patriarh Teoctist. A fost una dintre ultimele ceremonii publice importante la care a participat raposatul Patriarh.
Fuga
Meir Shai s-a nascut la Iasi in 1930 si a locuit aici impreuna cu familia sa pina in 1940, pe strada Gindul nr. 6, linga Liceul National. Pe atunci, inainte de ebraizarea numelui, se numea Marcel Slacman. Tatal, David, era tipograf. Meseria il ajuta sa-si intretina familia, dar tot aceasta i-a provocat si mari necazuri.
Meir Shai isi aminteste ca, la un moment dat, la tatal sau a venit Corneliu Zelea Codreanu in persoana, impreuna cu alti legionari, pentru a-i cere sa monteze o tipografie legionara. Aceasta intimplare a schimbat total viata familiei Slacman. David Slacman a refuzat, fireste, sa-i ajute pe legionari, motiv pentru care a fost amenintat in fata: „Daca refuzi, o sa te impuscam noi curind". Se intimpla undeva prin 1937. „De atunci nu am mai avut liniste", povesteste Meir Shai.
In 1940, cind lucrurile au inceput sa se precipite, familia Slacman a decis sa se mute din Iasi. Pe termen scurt, decizia a fost inspirata, pentru ca in iunie 1941 a avut loc la Iasi ingrozitorul pogrom care a lasat indoliate majoritatea familiilor evreiesti. Au mers intii in Basarabia, unde au stat vreo sase luni, apoi au ajuns la Cernauti. Aici era o consistenta comunitate evreiasca (aproape 60% din populatia orasului), a doua ca marime din Romania Mare dupa cea din Bucuresti, si credeau ca sint, cit de cit, in siguranta. Aveau sa se insele.




Sovieticii
Au prins doar pentru putina vreme administratia ruseasca. Asa cum se stie, dupa notele ultimative din vara anului 1940, Romania a cedat nordul Bucovinei Uniunii Sovietice, regiunea raminind sub administratie sovietica timp de un an, pina ce a fost preluata de trupele germano-romane, in cadrul operatiunii Barbarossa, indreptate impotriva statului sovietic. Conditia sociala modesta a familiei a fost un avantaj pe perioada ocupatiei sovietice, cind circa 10.000 de evrei din Bucovina au fost deportati in Siberia, pe motiv ca ar fi apartinut „claselor exploatatoare".
Meir Shai nu-si aduce aminte nimic notabil despre contactul cu autoritatile sovietice. Stie doar ca in acea perioada tatal sau s-a angajat la tipografia Mitropoliei Bucovinei. Tiparea scripte bisericesti. Le mergea cit de cit bine, dar norii se adunau rapid deasupra orasului.
In iulie 1941, trupele romane si germane au intrat in Cernauti. Familia Slacman a scapat de primele valuri de violenta - jafuri, violuri, arestari, crime - indreptate impotriva evreilor. Nu a avut insa cum sa scape de reglementarile antisemite (purtarea stelei galbene, restrictii de circulatie, ingradirea dreptului la munca etc) instituite sub administratia romaneasca, reprezentata de pe pozitia de Guvernator de colonelul Alecsandru Riosanu si ulterior de generalul Corneliu Calotescu.
Ghetoul
Cladirea mitropolitana din Cernauti, o cladirea monumentala ridicata in secolul XIX, la subsolul careia si-a gasit adapostul familia Slacman
Incepind din august, autoritatile regimului Antonescu au pregatit infiintarea unui ghetou in Cernauti, in care sa fie masata intreaga populatie din oras, pentru a fi ulterior deportata in Transnistria. Primarul de atunci al Cernautiului, Traian Popovici, un fost admirator al lui Ion Antonescu, s-a opus insistent ghetoizarii populatiei evreiesti, masura pe care o califica drept „o barbarie". Cu toata aceasta opozitie, populatia evreiasca a fost masata in ghetou in octombrie 1941 si imediat au inceput si deportarile catre Transnistria.
Membrii familiei Slacman - parintii David si Ida si copiii Bea, Gari si Marcel - au ajuns si ei in interiorul ghetoului. Ca si in cazul celorlalti evrei, averea le-a fost confiscata, fiind declarata „bun al statului". Au avut voie sa ia in ghetou doar atit cit au putut duce cu miinile. Conditiile dinauntru erau ingrozitoare: aglomeratie de nedescris, mincare putina si foarte multa mizerie.
Terifiat de perspectiva deportarii, David Slacman a cerut ajutor la locul sau de munca - Mitropolia Bucovinei, care era pe atunci pastorita de mitropolitul Tit Simedrea. A apelat la un apropiat, George Rusu, care era consilier al Mitropoliei si pictor de biserici. Atunci nu stia ca Rusu era nepotul lui Miron Cristea.
Un alt lucru pe care nu il stia atunci era faptul ca, in anii din urma, si Miron Cristea si Tit Simedea expusesera pozitii antisemite explicite in presa vremii, pozitionindu-se aproape de viziunea legionarilor si, ulterior, a regimului Antonescu, la fel ca o buna parte din clerul ortodox.
Deportarea
Intre timp, primarul Popovici reusise sa obtina de la autoritatile antonesciene exceptarea de la deportare a unui numar de evrei considerati „necesari" orasului. Acestia au primit „autorizatii" pentru a ramine, semnate de guvernatorul Calotescu. Popovici a emis in paralel un numar de autorizatii in numele Primariei.
Prin aceste metode, au fost salvate de la deportare in 1941 circa 20.000 de persoane (aproape 17.000 prin autorizatii semnate de Calotescu, iar peste 3.000 prin „autorizatii Popovici"), restul de 30.000 de evrei ai Cernautiului fiind deportati in Transnistria. Acestia din urma au fost transportati in vagoane de vite si pe jos in lagarele de tranzit de la Atachi si Marculesti, dupa care au fost trecuti in Transnistria.
Un al doilea val de deportari a avut loc in vara anului 1942, cind au fost scoase din oras peste 4.000 de persoane, majoritatea din rindul celor care primisera „autorizatii Popovici". Intre timp, Popovici intrase in dizgratie, fiind demis de catre regimul Antonescu, in ochii caruia devenise „jidovit".
Majoritatea evreilor din Cernauti au ajuns la Moghilev, iar o parte, mai departe, la Bug. O mare parte dintre cei deportati au pierit pe drum sau la destinatie, impuscati sau coplesiti de foamete, frig si boli.
In 1989, Popovici a fost rasplatit postmortem cu titlul de „Drept intre Popoare" pentru straduinta sa de a salva de la deportare populatia evreiasca. Anul acesta, pe 8 august, a mai fost acordat un titlu de „Drept intre Popoare" unei persoane implicate in evenimentele de la Cernauti. Este vorba despre Theodor Criveanu, ofiter in rezerva in acea perioada, care a fost, alaturi de altii, responsabil cu alcatuirea listelor de „evrei necesari" care au primit autorizatie. Conform datelor din dosarul sau de la Yad Vashem, acesta a contribuit la trecerea pe liste a unui numar mai mare de evrei decit cel stabilit de autoritatile antonesciene.
Salvarea
Sinagoga principala din Cernauti, care a fost transformata in cinematograf in timpul regimului comunist
Familia Slacman a avut norocul sa scape de deportare in octombrie 1941. Dupa o discutie avuta in ghetou cu David Slacman, George Rusu l-a informat pe Mitropolitul Tit Simedrea despre situatia acestuia. Cu imputernicirea Mitropolitului, George Rusu a mers sa solicite guvernatorului Calotescu o autorizatie pentru David Slacman, pe motiv ca acesta era indispensabil pentru functionarea tipografiei Mitropoliei. Calotescu a refuzat sa semneze autorizatia.
Ironia sortii a facut insa ca documentul sa primeasca in prealabil semnatura maiorului Stere Marinescu, seful Cabinetului militar al guvernatorului, principalul responsabil local pentru deportarea si extorcarea evreilor. Oricum, fara semnatura lui Calotescu, documentul nu era valabil. Norocul familiei Slacman a fost ca paznicii ghetoului nu au observat absenta semnaturii, lasind familia Slacman sa iasa.
Dupa aceasta, cei cinci membri ai familiei Slacman s-au deplasat la Mitropolie, in subsolul careia au fost adapostiti, cu grija lui George Rusu si invoirea Mitropolitului. Exista un mare risc in aceasta decizie deoarece din 11 octombrie 1941 era in vigoare in Cernauti o ordonanta care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei „ce vor ascunde in locuintele lor persoane straine sau vor usura fuga" evreilor.
Familia Slacman a stat in subsolul Mitropoliei fara intrerupere un an si opt luni. Astfel au scapat si de al doilea val de deportari, din vara anului 1942. Au primit mincare si conditii de trai. George Rusu cobora din cind in cind pentru a le ridica moralul. De acolo au iesit in siguranta in august 1943.
Emigrarea
Aceasta este pe scurt povestea spusa de Meir Shai si pe baza careia George Rusu a primit titlul de „Drept intre Popoare". Deocamdata nu sint cunoscute documente din arhive privind acest caz care sa fie coroborate cu marturia lui Shai.
Dupa razboi, Meir Shai a urmat Facultatea de Chimie Alimentara si Institutul de limba rusa „Maxim Gorki", dupa care a lucrat ca profesor si inginer. In 1958, dupa ce a depus cerere de emigrare in Israel, a fost trecut la munca de jos, ca muncitor necalificat, fiind pus sa descarce vagoane cu seminte de floarea-soarelui si apoi sa mature curtea fabricii de ulei, unde fusese inginer.
S-a transferat la Institutul de cercetari chimico-farmaceutice, tot pe post de maturator, dar a fost utilizat ca laborant, putind chiar sa publice in reviste de specialitate. S-a ambitionat sa urmeze Facultatea de matematica la fara frecventa si Scoala de Arte populare.
L-a vazut pentru ultima data pe George Rusu la inmormintarea tatalui sau. In 1970, a plecat in Israel, unde a fost timp de trei decenii profesor de matematica la Scoala de elita „Reali" din Haifa.
Cine a fost George Rusu
George Rusu s-a nascut la 1 martie 1880 la Cetatea de Balta (judetul Alba), intr-o familie cu o lunga traditie preoteasca. A urmat, la rindu-i, teologia, la Institutul „Andreanum" din Sibiu. A devenit in scurt timp secretarul Mitropolitului Miron Cristea, al carui nepot era.
Ulterior, si-a completat studiile la Academia de Belle Arte din München. S-a specializat in pictura si gravura bisericeasca, precum si in restaurare, profitind de numeroasele calatorii in Romania si in Europa.
In primul razboi mondial, a luptat ca ofiter, intii in armata Austro-Ungariei, iar apoi in cea a Romaniei. Dupa razboi, s-a implicat in conceperea si construirea a numeroase monumente dedicate eroilor de razboi. In 1933, a terminat iconostasul Bisericii Mitropolitane din Cluj.
In 1938, a fost numit director artistic al Tipografiei de Carti Sfinte Liturgice, iar dupa moartea lui Miron Cristea, a mers la Cernauti, unde a devenit consilier artistic al Mitropoliei Bucovinei. In aceasta ipostaza a fost cunoscut de familia Slacman.
Dupa al doilea razboi mondial, s-a ocupat in special de restaurare. A fost pentru o vreme la conducerea Comisiei Monumentelor Istorice, punindu-si amprenta direct asupra restaurarii frescelor manastirilor Dragomirna (1946) si Tismana (1948). In 1950, a devenit profesor la Scoala de Arta Bizantina a Patriarhiei din Bucuresti si consilier al Patriarhului Iustinian.
In 1958, a realizat pictura Catedralei din Sibiu. Cu timpul, a inceput sa-si piarda vederea, dar a continuat sa practice profesoratul. La virsta de 90 de ani, s-a stabilit in Brazilia, la Curtiba, impreuna cu fiica sa, Domnita. Acolo a si murit, lasind pentru muzeul orasului 280 de piese originale din productia sa artistica.
Paradoxurile cazului Meir Shai
Imagine de la ceremonia de la Patriarhie in care reprezentantul statului Israel ii inmineaza fostului Patriarh Teoctist titlul de „Drept intre Popoare” acordat lui George Rusu
Pina la George Rusu, a mai fost recompensat de Yad Vashem cu titlul de „Drept intre Popoare" un singur reprezentant al Bisericii Ortodoxe Romane, preotul Petre I. Gheorghe.
Explicatia pentru aceasta sta, fara doar si poate, in atitudinea ambigua a BOR fata de deportarea evreilor si afilierea unei parti din clerul ortodox la ideologia de extrema-dreapta. Paradoxul face ca in biografia lui Meir Shai sa fi intervenit salvator mai multe persoane cu un bogat palmares antisemit, surprins de istoricul Jean Ancel in cartile sale.
Patriarhul Miron Cristea a facut nenumarate declaratii antisemite in perioada interbelica, pe cind nepotul George Rusu lucra in preajma sa. Cristea era adeptul mutarii tuturor evreilor din Romania. „Iti vine sa plingi de mila bietului popor roman - scria Cristea - caruia evreul ii stoarce si maduva din oase."
Patriarhul colporta majoritatea stereotipurilor antisemite din discursul legionar si cel antonescian. Un adept al ideilor lui Cristea era si Tit Simedrea, pe cind era episcop de Hotin. El cerea romanilor sa se uneasca pentru a-i obliga pe evrei sa paraseasca Romania.
Marele merit al lui George Rusu si Tit Simedrea este ca nu s-au lasat condusi de aceste idei atunci cind familia Slacman le-a cerut ajutorul. O alta ironie a sortii este ca autorizatia de iesire din ghetou a fost semnata de Stere Marinescu, a carui nume a devenit, dupa cum afirma Jean Ancel, „sinonim cu politica antisemita romaneasca".
In fine, pentru ca povestea sa se incheie cu un paradox, titlul de „Drept intre Popoare" pentru George Rusu a fost inminat Patriarhului Teoctist care, conform unor informatii documentare publicate de „Ziarul de Iasi" in 2001, a participat la rebeliunea legionara din 1941 si la devastarea sinagogii „Resit Daath" din Bucuresti.
Dreptii intre popoare
Yad Vashem, institutia insarcinata de statul Israel cu pastrarea memoriei victimelor Holocaustului, a instituit in 1963 titlul de „Drept intre Popoare" ca recompensa pentru ne-evreii care si-au riscat viata salvind evrei in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
In prezent, numarul total al „Dreptilor intre Popoare" depaseste cifra de 20.000. Cei mai multi sint polonezi - peste 6.000, olandezi - peste 4.700 si francezi - peste 2.700.
Din Romania sint recunoscuti in prezent 55 de „Drepti", iar din Republica Moldova, peste 70. O lista a acestora, cu scurte prezentari biografice, se gaseste in Raportul Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului in Romania.
Salvatorii romani distinsi de Yad Vashem au profiluri diferite din punct de vedere al virstei, educatiei si ocupatiei (tarani, muncitori, farmacisti, juristi, profesori, ofiteri, diplomati), dar au in comun atasamentul fata de valori universale sau crestine si fata de un cod al solidaritatii umane, mostenit in general de la familie. Relatia personala cu cel salvat a jucat, de asemenea, un rol important.


Prapastia de la vorba la fapta

Prapastia de la vorba la fapta
Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 30/05/2007
Presedintele si premierul au promis ca vor desecretiza arhiva PCR. Insa este nevoie de mult mai mult pentru ca documentele sa ajunga intr-adevar la cunostinta opiniei publice.
Exista o moda in Romania de a da vina pe Occident pentru ca nu acorda atentie suficienta problemei Gulagului. Pe cei care pun astfel problema obisnuiesc sa ii intreb ce a facut Romania pentru a se ocupa serios de trecutul comunist. Facind bilantul politicilor menite a facilita cunoasterea trecutului recent, se poate observa usor ca acesta este mai degraba modest. Avem o lege a arhivelor proasta si care, chiar asa cum este, nu se aplica decit partial. Avem o lege a accesului la dosarele Securitatii cu o multime de defecte, despre care s-a vorbit pina la disperare. Si, la fel, legea dosarelor nu s-a aplicat integral de la inceput, fiind nevoie, de exemplu, de interventia sefului statului pentru a se debloca faimoasa cantitate de 1,5 milioane de dosare, pierdute undeva pe parcurs din motive inepte. Pina de curind, in multe dintre universitati istoria comunismului nu era studiata sistematic, asa cum nu a fost studiata nici istoria participarii Romaniei la Holocaust. Nici Gulagul, nici Holocaustul nu au reprezentare, deocamdata, in muzeele nationale de istorie. In lumea academica, au existat pina de curind doar mici insule de interes pentru cele doua subiecte, ocupate in special de tineri, a caror munca de cercetare a fost platita cu multe sacrificii personale si s-a lovit de tot felul de sicane institutionale. Nu avem inca studii sociologice serioase despre atitudinea populatiei fata de cele doua coordonate ale trecutului recent, insa din cele care exista se observa un nivel extraordinar de ignoranta si necunoastere. Asadar, inainte de a indrepta acuzator degetul despre Occident, mai bine ne-am uita in oglinda.Abia de citiva ani exista semne ca lucrurile se schimba la nivel institutional. Au fost infiintate cele doua comisii prezidentiale, pentru studierea participarii Romaniei la Holocaust si pentru analiza dictaturii comuniste. Raportul Comisiei Wiesel si cel al Comisiei Tismaneanu contin recomandari asumate, teoretic cel putin, de catre stat, care au inceput sau urmeaza sa se transforme in politici pentru educatie, cercetare si memorializare. Au fost create mai multe institutii care se ocupa in mod special de istoria Holocaustului si a comunismului, dintre care sint de amintit Institutul National pentru Studierea Holocaustului in Romania "Elie Wiesel" si Institutul de Investigarea a Crimelor Comunismului in Romania. La Universitatea "Al. I. Cuza" din Iasi a fost infiintat un master de "Istoria evreilor si ebraistica", in cadrul caruia se studiaza si Holocaustul, si urmeaza sa se aprobe un master de "Istoria comunismului romanesc". Insa informatia sistematica despre cele doua subiecte ajunge doar la studentii interesati de un master, nu si la majoritatea studentilor Facultatii de Istorie. Tot ca urmare a recentelor schimbari, urmeaza a fi infiintate spatii muzeale si memoriale dedicate Gulagului si Holocaustului sau sa fie reorganizate cele existente. Totusi, Muzeul de Istorie de la Palatul Culturii nu pare sa tina seama de aceasta tendinta, tematica pentru viitorul aranjament al expozitiei de istoria contemporana necontinind deocamdata nici o mentiune despre pogromul de la Iasi sau despre comunism. Singurele care si-au facut treaba temeinic in ultimii ani au fost editurile, care au publicat titluri esentiale pentru intelegerea trecutului dificil. Accesul la informatii depinde inca foarte mult de capricioasa vointa politica. Acum doua zile, din fericire, presedintele si premierul au ajuns la un acord pentru desecretizarea arhivelor PCR. Fapt care nu a evitat un atac al PNL la adresa PD, liberalii acuzindu-i pe democrati, nu fara temei, ca pina acum au impiedicat modificarea legii arhivelor in sensul desecretizarii arhivelor PCR si ca s-au opus altor schimbari (cum ar fi inlocuirea directorului Arhivelor Nationale, controversatul Corneliu Mihail Lungu). Ceea ce nu pare insa sa fie clar lumii politice este ca simpla desecretizare a arhivelor PCR - care, inca o data, este salutara - nu rezolva accesul la documente. Marea problema in aceasta privinta este functionarea arhivelor. Legea nr. 16 din 2 aprilie 1996 a fost creata in spiritul secretomaniei si se dovedeste o piedica importanta in calea cercetarii istorice. Ca urmare, desecretizarea trebuie dublata la scurt timp de aprobarea unei noi legi a arhivelor, democratica, lipsita de echivocuri si care sa anticipeze subterfugiile de care sistemul se prevaleaza pentru a ingreuna accesul la documente. Aceeasi atentie trebuie acordata regulamentelor de la sala de lectura, care, in multe cazuri, sint mai restrictive decit legea insasi. Din cauza modului de functionare a arhivelor, nici macar totalitatea documentelor care ar trebui sa fie disponibile pentru cercetare, din afara limitei de 30 de ani prevazute de legea actuala, nu sint date la sala. In acest moment sint disponibile la ANIC urmatoarele fonduri din arhiva fostului CC al PCR: Cancelarie (1921-1973), Economica (1920-1965), Agrara (1921-1965), Gospodaria de partid (1922-1965), Relatii Externe (1921-1953), Sectia Organelor Conducatoare (1921-1975), la care se adauga arhivele citorva sectoare mai putin importante. Cum se poate usor observa, lipsesc fonduri esentiale, cum ar fi Cadre, Agitatie si propaganda, UTC etc. Chiar si dosarele disponibile lasa in multe cazuri impresia ca au fost "periate". Este inexplicabil ca dosarele de cadre ale presedintilor postcomunisti - Ion Iliescu, Emil Constantinescu si Traian Basescu - nu se afla in arhiva, desi toti au detinut diferite functii in structura PCR. Uneori, sint ascunse fonduri intregi. Abia pe timpul functionarii Comisiei Tismaneanu am putut afla ca exista un fond UTC sau un fond Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cine stie cite alte fonduri sint tinute sub cheie si neinventariate.Responsabilii arhivelor invoca probleme tehnice - intirzieri in prelucrarea fondurilor documentare, lipsa personalului necesar, a banilor, a spatiului de depozitare etc. Acestea sint reale, dar la ele se adauga o cultura institutionala bazata pe secretomanie. Accesul la documente depinde intr-o prea mare masura de directori, de arhivari, de simpatiile lor, de interesele proprii de cercetare sau de ordinele secrete primite in numele "interesului national". Arhivele functioneaza dupa proceduri complicate, greoaie si restrictive. Timpii de asteptare sint prea mari, formularistica de completat este stufoasa si cronofaga, nu exista inventare informatizate, accesul la xerox este dificil, preturile sint prohibitive, de utilizarea noilor tehnologii de copiere si arhivare nu s-a prea auzit etc.Daca lumea politica este intr-adevar interesata de trecutul comunist in special si de trecutul Romaniei in general, ar trebui sa faca astfel ca toate aceste probleme sa fie rezolvate, prin investitii si management modern. Dificultatile sint mari pina si la sediul central al arhivelor din Bucuresti, ca sa nu mai vorbim de arhivele de provincie, unde nu exista sali de lectura si depozite adecvate (uneori, nu exista nici toalete functionale!).

Marturii in premiera despre Pogromul de la Iasi

Marturii in premiera despre Pogromul de la Iasi
Aruncat de viu in mormint
Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 29/06/2007
"Ziarul de Iasi" publica astazi in premiera nationala documente despre Iasi aflate in arhiva Congresului Mondial Evreiesc. Sint marturii si fotografii infioratoare, tinute ani de zile "la secret". Astazi se comemoreaza 66 de ani de la groaznicul eveniment, care este atit de putin cunoscut pe plan local: Pogromul de la Iasi.
Strada Vasile Alecsandri, undeva linga actuala Stare Civila din zona Piata Unirii, asa cum arata imediat dupa masacrul din 29 iunie 1941
Astazi se implinesc 66 de ani de la izbucnirea Pogromului de la Iasi, tragicul eveniment care a schimbat brutal fata Iasului. Marcam aceasta comemorare aducindu-va in atentie o serie de documente inedite, date recent spre cercetare, care contin marturii nepretuite din punct de vedere al cercetatorilor despre prigoana la care au fost supusi evreii din Iasi in anii '30-'40 ai secolului trecut. Este vorba despre documentatia rezultata de pe urma unei ample anchete facute la sfirsitul razboiului printre evreii supravietuitori din Romania de catre Congresul Mondial Evreiesc. Zeci de mii de evrei au completat chestionare in care a rezumat experienta lor in timpul Holocaustului. Printre acestea, am avut surpriza sa gasim si fisa lui Leizer Finchelstein, ieseanul a carui marturie despre experienta sa traumatizanta din timpul pogromului am prezentat-o pe larg in „Ziarul de Iasi", in octombrie 2004.
Documentele Congresului Mondial Evreiesc - Sectia Romana au fost trecute la secret in perioada comunista si abandonate in subsolul revistei „Realitatea evreiasca" din Bucuresti, subsol care a fost la un moment dat inundat. De acolo au fost recuperate dupa 1989 de cercetatoarea Lya Benjamin, iar Anca Ciuciu, de la Centrul pentru Studiul Evreilor din Romania, a inceput sa le prelucreze arhivistic pentru a le pune in circulatie. Din pacate, multe dintre documente sint intr-o stare precara si au nevoie urgenta de un proiect de restaurare.
Dosarele individuale realizate de CME sint o sursa exceptionala pentru a reconstitui in detaliu impactul Holocaustului in Romania si pentru a scrie istoria sociala a comunitatii evreiesti din Romania la mijlocul secolului XX.
Documentele contin informatii despre familia celor cuprinsi in ancheta, despre profesia si proprietatile acestora, despre persecutiile antisemite (revizuirea cetateniei, efectele legislatiei „romanizarii", maltratari, jafuri, devastari, exproprieri, evacuari, concedieri, purtarea semnelor distinctive, arestari, pedepse, munca obligatorie, internari in lagar, deportari etc) si despre rude pierdute in Holocaust. Partea cea mai utila a dosarelor o constituie sectiunea in care se gasesc marturiile supravietuitorilor, unele dintre ele extinse, despre experienta personala sau a rudelor apropiate care au avut de suferit.
Vocea unei jumatati din Iasi
Citeva mii de documente ofera date despre comunitatea evreiasca din Iasi, care reprezenta, inainte de pogrom, jumatate din populatia orasului. Au lasat marturie supravietuitori ai pogromului din iunie 1941, dar mai ales vaduve si orfani care si-au pierdut parintii atunci. Putine au fost familiile de evrei din Iasi care nu au pierdut macar o ruda. Si aproape nici un evreu nu a scapat de umilinta batailor, denigrarii si persecutiilor de toate felurile la care a fost supusa comunitatea de catre autoritati si legionari, de catre populatia Iasului si deseori chiar de catre fostii vecini.
Ca urmare a violentelor de la mijlocul secolului trecut, profilul etnic al Iasului si structura de proprietate au fost schimbate brutal. Daca ne uitam pe adresele celor al caror destin a fost risipit atunci, vedem ca multi dintre ei locuiau pe strazi precum Stefan cel Mare, Lapusneanu, Cucu, Palat, adica zone centrale din geografia orasului. Astazi, putini oameni si putine lucruri mai pastreaza memoria Iasului multicultural si a tragediei care i-a adus sfirsitul. Pina si locul unde a fost centrul Infernului in iunie 1941, fosta cladire a Chesturii de pe strada Alecsandri, este vag semnalat de o placuta memoriala, care nici macar nu a fost pusa de autoritatile iesene.
Voci din Infern

Am selectat din multitudinea de documente citeva marturii elocvente. Acestea sint scrise intr-un stil lacunar, deseori stingaci, dar pastreaza incorporata durerea si tensiunea acelor vremuri. Scrisoarea tip prin care Sectia romana a CME invita oamenii sa depuna marturie spunea ca „nimic nu este mai de pret decit redarea exacta a adevarului". Si continua: „Dosarul durerilor noastre nu trebuie sa cuprinda un singur cuvint care sa constituie o exagerare, o deformare a realitatii. Sinceritatea absoluta trebuie sa fie supremul omagiu adus patimirilor noastre.(...) Ele vorbesc singure, in simplitatea lor goala, mai cutremurator decit le-ar putea reda pana cea mai maeastra."
Asa cum se stie, pogromul din Iasi a fost declansat in 29 iunie 1941, ca urmare a ordinelor date de regimul Antonescu. La violente au participat militari, politisti si jandarmi romani, agenti SSI, soldati germani, legionari si populatie civila din Iasi (studenti, ceferisti, functionari, meseriasi, negustori etc). Populatia evreiasca masculina a fost masata la cladirea Chesturii, ori cu forta, ori atrasa cu pretextul ca va primi permis de „liber". Primele mii de victime au cazut la poarta si in curtea Chesturii, lovite in cap cu arma sau bita, ori impuscate. Peste noapte, cei ramasi in viata au fost imbarcati in doua trenuri de vite, ramase in memorie ca „trenurile mortii". Primul tren s-a oprit la Calarasi, iar al doilea la Podu Iloaiei, dupa ce au mers foarte incet, dupa trasee absurde, in bataia nemiloasa a soarelui de vara. Oamenii au murit cu miile, in special din cauza lipsirii deliberate de apa, a caldurii sufocante si a imbulzelii. In total, au murit, conform datelor din istoriografia recenta, in jur de 14.000 de evrei.
Marturii cutremuratoare despre Iasi facute publice de Congresul Mondial Evreiesc
„La Chestura ne astepta privelistea unui strat de oameni morti"

O fotografie socanta, de la Tirgu Frumos, unde „Trenul Mortii“, care mergea la Calarasi, a oprit pentru ca cei care au murit sufocati sa fie aruncati din vagoane
- Lazar Rosen, nascut in 1927, strada Stefan cel Mare, elev
„In dimineata zilei de 29 iunie am fost ridicat impreuna cu toata familia mea, indiferent de virsta si sex, cu toate ca nu aveam decit 14 ani.
Dupa ce am fost dusi la Chestura, cu miinile ridicate si mereu impunsi cu baionetele sau impinsi cu patul armelor, am fost eliberat cu acel bilet «Liber». Dar in seara aceleiasi zile am fost din nou dusi, de asta data numai barbatii, la Chestura, unde ne astepta privelistea ingrozitoare a unui strat de oameni morti ce zaceau pe pietrele din curte. Doua rinduri de soldati romani si germani primeau cu lovituri de lemne de 1 m pe nefericitii ce erau intii jefuiti de obiecte de valoare «de care nu mai aveau nevoie acolo unde mergeau». Dupa citeva rafale de mitraliera in urma carora tatal meu si un frate au fost raniti, cei sanatosi, sub stimulentul ducerii la domiciliu, au fost incolonati si dusi la gara, paziti de siruri lungi de sentinele si pe laturi de tancuri gata de atac.
Dupa o noapte intreaga de teroare in care am stat intinsi pe pietrele din piata garii, am fost aruncati in vagoanele de vite ce ne asteptau demult. In vagonul (in) care am fost aruncat eram 85 de persoane, dar eram dintre cei mai fericiti si nici nu stiam. Aveam si niste ferastruici pe care calaii in graba uitasera sa le astupe. La aceste ferestre lasam camesile in timpul noptii pentru a ne putea astimpara setea cu roua depusa. Pina in ziua de joi 3 iulie am mers sau mai bine zis ne tineau pe loc, in regiunile cele mai expuse soarelui arzator de iulie. In ziua de 3 iulie in zori am fost invoiti sa ne aruncam mortii in camioane, iar cei ce, in stare(a) de aiureala in care se gaseau nu stiau despre ce e vorba, erau cit pe ce sa fie si ei aruncati in camioanele cu morti. Am fost transportati apoi in aceleasi vagoane la Roman, unde am fost siliti sa facem o baie fierbinte in timpul careia si haina ce-mi ramasese fusese arsa, am fost culcati si gramaditi pe cimentul din curtea Companiei a IV-a Sanitare. Aici insa ne-au venit in ajutor evreii romascani.
A doua zi, aranjati numai cite 40 in vagon, au fost trimisi mai departe si in ziua de duminica 6 iulie am coborit in afara orasului Calarasi - Ialomita la remizele unui regiment.
Aici am i(n)noptat, dormind pe cimentul care in prealabil fusese spalat si lasat cu baltoace de apa.
Dupa un regim de foamete si teroare am fost la un hambar de la marginea orasului Calarasi unde eram tinuti toata ziua in soare, iar in hambar nu intram decit noaptea cind era o inabuseala insuportabila. Datorita mizeriei m-am imbolnavit de scabie si multe infectii ce ar fi putut duce la amputarea minei drepte.
Mai tirziu, comunitatea evreilor calaraseni ne-a scos pe noi copiii pina la 16 ani in oras, unde sub ingrijirea comunitatii locale am avut un regim mai omenos.
La 25 august am plecat spre casa. Dar si acum s-a dovedit reaua vointa a autoritatilor care ne tineau zile intregi pe drumul spre casa cu toate ca drumurile erau libere si nu eram impiedicati. (...) In parte din acest timp am fost impreuna cu un frate, care din cauza virstei a fost dus la munca obligatorie si datorita regimului de munca si foame s-a imbolnavit si dupa un an si jumatate de chinuri a murit la Iasi."
O gravida: „Mi-au dat un bocanc in burta zicind ca sa nu mai fac jidani"
- Miriam Solomon, nascuta in 1905, strada Lozonschi, casnica, maritata cu rabinul Iancu Solomon, mort in al doilea tren al mortii
„...In ziua de 29 iunie dimineata (la) ora 7, au intrat la noi doi sergenti de politie si un plutonier cu revolvere intinse spre noi sa ridicam miinile si-a(u) inceput a rascoli toata casa, tot ce era mai de pret mi-au luat, si nu era destul, ne-au izbit din casa sa trecem in convoiu pe barbatul meu, cu copiii. Si cind m-a izbit si pe mine eu m-am rugat la ei ca intr-adevar am fost gravida. (...) Mi-a(u) dat un bocanc in burta zicind ca sa nu mai fac jidani, am cazut lesinata si cei patru copii au cazut pe mine si au fost batuti. (Impreuna) cu ceilalti (am fost) dusi la Chestura unde am calcat pe mii de morti, si pe barbatul meu l-am pierdut. Tot drumul spre Chestura, barbatul meu a fost lovit cu arma si el ca rabin cu barba au luat chibrit si au aprins barba. Cind m-am despartit de el era fript pina la singe.
Dupa ce am ramas fara de barbatul care la el am trait ca o regina am trebuit sa le aduc bucatica de piine la cei 4 copilasi ai mei care cel mai mare nu avuse 13 ani si pe linga asta eram gravida cu al cincilea copil. Si cind stateam la rind si-mi ajungea rindul sa-mi ieu piinea veneau romancele si ma scoteau cu bataie din rind, «iesi ca esti jidanca si nu e ora jidanilor», si m-am rugat de ei ca sint gravida si am copii mici acasa, mai rau au inceput sa ma ghionteasca si sa tipe «te trimete la Bug si nu mai faci jidani», si asa am suferit mai multe suferinti pe timpul legionarilor."
„Oamenii mureau ca mustele"
- Isac Rotman, nascut in 1918, strada Stefan cel Mare, lucrator
„In ziua pogromului, am fost ridicat de acasa in drum spre adapost de catre soldati inarmati. (...) Soldatii vazindu-ma cu servieta, ma credeau spion pentru care motiv am fost batut si apoi fotografiat cu servieta, am fost apoi dus la Chestura unde am fost iar batut cu patul armei. Apoi am fost dusi la gara. (...) Cind am fost bagati in vagoane si oamenii mureau cu mustele in primele zile, cind trenul era oprit la Tg. Frumos, pentru a grabi moartea m-am aruncat afara din vagon crezind ca soldatii ma vor impusca. Dar cind si-au dat seama ca vreau sa mor impuscat au inceput sa ma tortureze, lovindu-ma cu paturile armelor si calcindu-ma in picioare pina m-au crezut mort, dupa care mi-au scos portmoneul cu banii, bijuteriile si actele, totul la valoarea de atunci de 100.000 lei. Am suferit atit pina am lesinat.
M-am trezit cind 2 oameni m-au apucat de miini si picioare, m-au tras intr-un colt, m-au desbracat, m-au tras peste o mlastina si m-au aruncat intr-un camion cu cadavre. (Ar trebui sa scriu destul de mult ca sa arat cit am suferit in camion numai in drum spre cimitir unde s-a gasit si acolo cineva care sa vrea sa ma omoare si m-a lovit cu o cheie de masina in ceafa.) La intrarea in cimitir o stiva cu cadavre acoperite cu paie arse precum si o groapa cit toata lungimea cimitirului in care erau aruncate cadavrele si printre ei si unii care mai miscau sau tremurau, dar care nu mai puteau opune vreo rezistenta erau aruncati claie care cum cadeau si erau aruncati de-a dreptul din camion, asa cum se arunca lemnele intr-un loc fara ordine. Apoi am fost biciuit de un comisar pentru ca m-am asezat linga o pusca mitraliera. Am fost dus inapoi spre vagoane si silit sa calc peste un morman de cadavre cari erau aruncate afara din vagon si care morman era peste pragul usii vagonului. Iar ce era mai rau este ca au refuzat sa scoata toate cadavrele din vagon, lasindu-ne pe noi cei citiva supravietuitori o zi si o noapte cu o jumatate de vagon de cadavre care fierbeau din cauza caldurii insuportabile, fara apa si fara aer, facind sa se inmulteasca numarul cadavrelor pina la golirea vagonului."
„Pina si dintii de aur din gura i-am vindut"
- Iosep Tipra Ovici, nascuta in 1902, strada Cucu, casnica
„In 29 iunie 1941, am fost scosi din casa eu cu sotul meu si cu un copil de un an, am fost batuti de 3 soldati romani si dusi la Chestura. La poarta Chesturii, sotul meu a fost lovit in cap cu arma de un soldat. Atunci copilul a inceput sa tipe si am fost alungati eu cu copil, iar scumpul si nevinovatul meu sot a fost dus la Chestura si de acolo pus in vagon si ucis la statia din Tg. Frumos de unde mi-a si trimis actul de moarte. Si asa am ramas cu copilul meu pe drumuri, cit mi s-a furat, cit am vindut, pina si dintii de aur din gura i-am scos si i-am vindut ca sa-mi pot intretine copilul."
„Intr-un an am fost evacuata de trei ori"
- Ghitta Leib, nascuta in 1909, strada Lapusneanu, casnica
„In dimineata zilei de 29 iunie am fost scosi din adapost in batai si batjocura, incolonati in convoi si impinsi la Chestura Politiei. Aici, dupa citeva ore de asteptare in amenintari si batjocura au trimis femeile si copiii acasa, iar barbatii nu i-am mai vazut caci au fost inchisi in vagoane si trimsi pe linia mortii, 140 de oameni intr-un vagon, asa ca sotul meu a murit inabusit in vagon si eu am ramas vaduva cu 2 copii mici. In noiembrie 1942 am fost evacuata din pravalie si scoasa din piinea zilnica caci nu aveam cum sa-mi cistig existenta. In aprilie m-a evacuat din locuinta tot prin C(entrul) N(ational) de R(omanizare) si in noiembrie 1943 (am fost) inca o data evacuata prin CNR din locuinta. Asa ca in decurs de un an am fost evacuata de 3 ori si de atunci mi-e distrusa gospodaria si cu greu pot cistiga existenta (...)."
„Am fost pradat de catre un fost vecin"
- Mendel Moscovici, nascut in 1891, strada Palat, brutar
„(...) In ziua de 29 iunie, a tragicului pogrom savirsit aici, am fost pradat de majoritatea imbracamintei si a putinelor bijuterii aflate in casa chiar de catre un fost vecin, legionar, de meserie cizmar. De asemenea, la un denunt facut de un necunoscut s-a facut o descindere la fiul meu Leib Moscovici in anul 1942, unde dupa ce s-a rascolit s-a gasit corespondenta din America de la rudele noastre, corespondenta care a fost declarata subversiva si dinsul inchis pe timp de 1 an la inchisoare, iar tot ce era de pret ca aur, bijuterii si bani s-a confiscat in favoarea Statului roman.(...)"
„Am fost tratati mai rau ca puscariasii pe viata"
- Iosif Sclear, nascut in 1917, strada Nicolina, vinzator
„In ziua de 29 iunie 1941, am fost luat de acasa cu forta si batut tot timpul pina ce am ajuns la Chestura si la Chestura am fost jefuit de suma de 50.000 lei, un ceas de mina si un stilou, si am fost lovit cu rangi de fier la corp si ranit grav la cap dupa ce ne-a bagat in vagoane si am mers 8 zile pe cea mai mare caldura fara nici un pic de apa sau mincare. In lagar (la Calarasi) am fost intrebuintat la munca foarte grea si fara sa avem hrana indestulata am facut munca obligatorie in detasament fara a avea concediu si am fost tratati mai rau ca puscariasii pe viata.
Parintii mi-au fost omoriti in Basarabia si Transnistria impreuna cu doi frati si o sora de care nu mai stiu nici macar locul unde sint inmormintati. Am avut o casa ramasa de la parinti si dupa ce a fost trecuta la CNR a fost darimata pe motivul ca a fost avariata, iar materialul a fost dat unui legionar. (...)"
„Ne anunta ca nu mai este mult si ne va taia si pe noi"
- Avram Bercu, nascut in 1884, strada Arapu, timplar
„Nu mai era chip de iesit in strada in special pentru ca ne recunosteau de la km distanta, purtind semne distinctive. Cum ieseam in strada eram scuipat, lovit pe la spate de cel mai mic copil, iar daca spuneam un cuvint sareau parintii copiilor cu un ciomag la bataie, eram nevoit sa ma inchid in casa pe un timp pina batausul uita.
Regimul asta era inainte de pogrom. Dupa pogrom era si mai rau. Eu cu familia mea am fost crutati in timpul pogromului de a fi dus la moarte ca prin minune uitasera de straduta noastra, dar cu toate astea nu au uitat sa ne tie sub amenintari, in fiecare ora venea alt vecin crestin si ne anunta (ca) nu mai este mult si ne va taia si pe noi ca pe méii. Eu si toti ai mei ne-am ascuns si doua zile n-am iesit din ascunzatoare. Dupa pogrom insa veni ordine ca evreii nu au voie de a iesi pe strada inainte de ora 8, iar in piata nu aveam voie inainte de ora 10 si de a-ti cumpara piinea tot nu puteai pina la 10 si daca veneam la 10 ne punea in rinduri separate, aparte pe evrei si aparte pe crestini. Dupa ce sa impartia la toti crestinii incepea sa se deie la evrei deabia pe jumatate partia cit trebuia de exemplu la crestini. (...)"
Dosarul familiei Finchelstein
In octombrie 2004, am prezentat in „Ziarul de Iasi" marturia lui Leizer Finchelstein, supravietuitor al celui de-al doilea tren al mortii, care s-a oprit la Podu Iloaiei. Printre dosarele gasite in fondul CME se afla si dosarul familiei Finchelstein, unde este cuprinsa si scurta marturie a lui Leizer. Dosarul lamureste, printre altele, soarta unui frate, Iosub Finchelstein, despre care Leizer stia ca a disparut in timpul pogromului, dar nu stia unde a murit. Astfel, tatal, David Finchelstein, povesteste ca acest fiu a fost impreuna cu el in trenul care a mers la Calarasi, dar a murit pe drum. In dosar se afla si marturia altui frate, Smil Finchelstein, despre care Leizer a povestit ca, fiind in trenul spre Calarasi, i-a intrat piciorul in putrefactie dupa ce i-au cazut cadavre peste picior si nu s-a mai putut misca.
David Finchelstein, tatal, nascut in 1884, timplar: „In ziua de 29 iunie am fost scos din casa si pus in convoi si dus la Chestura. Seara am fost imbarcati in vagoane de vita cite 100-130 intr-un vagon. Am mers trei zile cu vagoane ermetic inchise pina la Roman unde vagoanele au fost deschise si cadavrele scoase. Din vagonul meu s-au scos 100 de cadavre asfixiate raminind 25 persoane vii. Dupa aceia vagoanele au fost din nou inchise si dupa alte 5 zile am ajuns in lagarul Calarasi Ialomita. Pe drum am pierdut un fiu de 23 de ani.(...) Am stat 4 saptamini la pat dupa intoarcerea acasa. In plus, am gasit casa pradata".
Smil Finchelstein, frate mai mare de-al lui Leizer: „(...) Eu am ajuns (la Calarasi) cu un picior anchilozat si am fost internat la spital unde am stat pina la eliberare. (...) In august 1942 am fost (...) trimis la munca (obligatorie) desi inca nu puteam umbla pe picior. Am prestat munca pina la 20 august 1944."
Leizer Finchelstein: „In lagarul Podu Iloaiei am fost trimis la munca desi n-am avut virsta. Virsta mea de atunci era de 17 ani."