Povestea unui iesean salvat din Infern
Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 17/10/2007
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 17/10/2007
Acum 66 de ani, in octombrie 1941, a inceput deportarea evreilor in Transnistria, din ordinul regimului Antonescu. Acesta este motivul pentru care statul roman a fixat ziua de comemorare a Holocaustului in Romania pe 9 octombrie. Marcam aceasta comemorare evocind povestea unui iesean de origine, Meir Shai, care a scapat miraculos de deportare, impreuna cu familia sa, gratie ajutorului oferit de George Rusu, un pictor de biserici, nepot al Mitropolitului Miron Cristea.
Pentru gestul sau, George Rusu a fost recompensat post-mortem, in acest an, cu titlul „Drept intre popoare" de catre Autoritatea Martirilor Holocaustului si a Comemorarii Eroilor „Yad Vashem" din Israel. Meir Shai povesteste ca, fara ajutorul lui George Rusu, el si familia sa ar fi ajuns in Transnistria, unde putini au reusit sa reziste agresiunilor, foametei, frigului, bolilor si mizeriei.
Meir Shai locuieste acum in Israel, dar nu poate uita evenimentele din Iasi si Cernauti care puteau sa-i curme destinul
L-am intilnit pe Meir Shai la Bucuresti, cu putin timp inainte de ceremonia acordarii titlului post-mortem de „Drept intre Popoare" salvatorului sau. Mai mult de un an s-a zbatut, facind drumuri intre autoritatile romane, pentru a afla informatii despre George Rusu, si cele israeliene, pentru a-i fi recunoscute meritele celui care a riscat pentru a ajuta o familie de evrei proscrisa, asemeni celorlalti coreligionari, de regimul antonescian.
Pina la urma, documentatia adunata de Shai a convins Autoritatea Martirilor Holocaustului si a Comemorarii Eroilor „Yad Vashem" din Israel, care a acordat titlul pe numele lui George Rusu. Fiica lui Rusu traieste in Brazilia, dar nu s-a putut deplasa din motive de sanatate, asa incit titlul a fost inminat, anul acesta, in iulie, fostului Patriarh Teoctist. A fost una dintre ultimele ceremonii publice importante la care a participat raposatul Patriarh.
Fuga
Meir Shai s-a nascut la Iasi in 1930 si a locuit aici impreuna cu familia sa pina in 1940, pe strada Gindul nr. 6, linga Liceul National. Pe atunci, inainte de ebraizarea numelui, se numea Marcel Slacman. Tatal, David, era tipograf. Meseria il ajuta sa-si intretina familia, dar tot aceasta i-a provocat si mari necazuri.
Meir Shai isi aminteste ca, la un moment dat, la tatal sau a venit Corneliu Zelea Codreanu in persoana, impreuna cu alti legionari, pentru a-i cere sa monteze o tipografie legionara. Aceasta intimplare a schimbat total viata familiei Slacman. David Slacman a refuzat, fireste, sa-i ajute pe legionari, motiv pentru care a fost amenintat in fata: „Daca refuzi, o sa te impuscam noi curind". Se intimpla undeva prin 1937. „De atunci nu am mai avut liniste", povesteste Meir Shai.
In 1940, cind lucrurile au inceput sa se precipite, familia Slacman a decis sa se mute din Iasi. Pe termen scurt, decizia a fost inspirata, pentru ca in iunie 1941 a avut loc la Iasi ingrozitorul pogrom care a lasat indoliate majoritatea familiilor evreiesti. Au mers intii in Basarabia, unde au stat vreo sase luni, apoi au ajuns la Cernauti. Aici era o consistenta comunitate evreiasca (aproape 60% din populatia orasului), a doua ca marime din Romania Mare dupa cea din Bucuresti, si credeau ca sint, cit de cit, in siguranta. Aveau sa se insele.
Sovieticii
Au prins doar pentru putina vreme administratia ruseasca. Asa cum se stie, dupa notele ultimative din vara anului 1940, Romania a cedat nordul Bucovinei Uniunii Sovietice, regiunea raminind sub administratie sovietica timp de un an, pina ce a fost preluata de trupele germano-romane, in cadrul operatiunii Barbarossa, indreptate impotriva statului sovietic. Conditia sociala modesta a familiei a fost un avantaj pe perioada ocupatiei sovietice, cind circa 10.000 de evrei din Bucovina au fost deportati in Siberia, pe motiv ca ar fi apartinut „claselor exploatatoare".
Meir Shai nu-si aduce aminte nimic notabil despre contactul cu autoritatile sovietice. Stie doar ca in acea perioada tatal sau s-a angajat la tipografia Mitropoliei Bucovinei. Tiparea scripte bisericesti. Le mergea cit de cit bine, dar norii se adunau rapid deasupra orasului.
In iulie 1941, trupele romane si germane au intrat in Cernauti. Familia Slacman a scapat de primele valuri de violenta - jafuri, violuri, arestari, crime - indreptate impotriva evreilor. Nu a avut insa cum sa scape de reglementarile antisemite (purtarea stelei galbene, restrictii de circulatie, ingradirea dreptului la munca etc) instituite sub administratia romaneasca, reprezentata de pe pozitia de Guvernator de colonelul Alecsandru Riosanu si ulterior de generalul Corneliu Calotescu.
Ghetoul
Cladirea mitropolitana din Cernauti, o cladirea monumentala ridicata in secolul XIX, la subsolul careia si-a gasit adapostul familia Slacman
Incepind din august, autoritatile regimului Antonescu au pregatit infiintarea unui ghetou in Cernauti, in care sa fie masata intreaga populatie din oras, pentru a fi ulterior deportata in Transnistria. Primarul de atunci al Cernautiului, Traian Popovici, un fost admirator al lui Ion Antonescu, s-a opus insistent ghetoizarii populatiei evreiesti, masura pe care o califica drept „o barbarie". Cu toata aceasta opozitie, populatia evreiasca a fost masata in ghetou in octombrie 1941 si imediat au inceput si deportarile catre Transnistria.
Membrii familiei Slacman - parintii David si Ida si copiii Bea, Gari si Marcel - au ajuns si ei in interiorul ghetoului. Ca si in cazul celorlalti evrei, averea le-a fost confiscata, fiind declarata „bun al statului". Au avut voie sa ia in ghetou doar atit cit au putut duce cu miinile. Conditiile dinauntru erau ingrozitoare: aglomeratie de nedescris, mincare putina si foarte multa mizerie.
Terifiat de perspectiva deportarii, David Slacman a cerut ajutor la locul sau de munca - Mitropolia Bucovinei, care era pe atunci pastorita de mitropolitul Tit Simedrea. A apelat la un apropiat, George Rusu, care era consilier al Mitropoliei si pictor de biserici. Atunci nu stia ca Rusu era nepotul lui Miron Cristea.
Un alt lucru pe care nu il stia atunci era faptul ca, in anii din urma, si Miron Cristea si Tit Simedea expusesera pozitii antisemite explicite in presa vremii, pozitionindu-se aproape de viziunea legionarilor si, ulterior, a regimului Antonescu, la fel ca o buna parte din clerul ortodox.
Deportarea
Intre timp, primarul Popovici reusise sa obtina de la autoritatile antonesciene exceptarea de la deportare a unui numar de evrei considerati „necesari" orasului. Acestia au primit „autorizatii" pentru a ramine, semnate de guvernatorul Calotescu. Popovici a emis in paralel un numar de autorizatii in numele Primariei.
Prin aceste metode, au fost salvate de la deportare in 1941 circa 20.000 de persoane (aproape 17.000 prin autorizatii semnate de Calotescu, iar peste 3.000 prin „autorizatii Popovici"), restul de 30.000 de evrei ai Cernautiului fiind deportati in Transnistria. Acestia din urma au fost transportati in vagoane de vite si pe jos in lagarele de tranzit de la Atachi si Marculesti, dupa care au fost trecuti in Transnistria.
Un al doilea val de deportari a avut loc in vara anului 1942, cind au fost scoase din oras peste 4.000 de persoane, majoritatea din rindul celor care primisera „autorizatii Popovici". Intre timp, Popovici intrase in dizgratie, fiind demis de catre regimul Antonescu, in ochii caruia devenise „jidovit".
Majoritatea evreilor din Cernauti au ajuns la Moghilev, iar o parte, mai departe, la Bug. O mare parte dintre cei deportati au pierit pe drum sau la destinatie, impuscati sau coplesiti de foamete, frig si boli.
In 1989, Popovici a fost rasplatit postmortem cu titlul de „Drept intre Popoare" pentru straduinta sa de a salva de la deportare populatia evreiasca. Anul acesta, pe 8 august, a mai fost acordat un titlu de „Drept intre Popoare" unei persoane implicate in evenimentele de la Cernauti. Este vorba despre Theodor Criveanu, ofiter in rezerva in acea perioada, care a fost, alaturi de altii, responsabil cu alcatuirea listelor de „evrei necesari" care au primit autorizatie. Conform datelor din dosarul sau de la Yad Vashem, acesta a contribuit la trecerea pe liste a unui numar mai mare de evrei decit cel stabilit de autoritatile antonesciene.
Salvarea
Sinagoga principala din Cernauti, care a fost transformata in cinematograf in timpul regimului comunist
Familia Slacman a avut norocul sa scape de deportare in octombrie 1941. Dupa o discutie avuta in ghetou cu David Slacman, George Rusu l-a informat pe Mitropolitul Tit Simedrea despre situatia acestuia. Cu imputernicirea Mitropolitului, George Rusu a mers sa solicite guvernatorului Calotescu o autorizatie pentru David Slacman, pe motiv ca acesta era indispensabil pentru functionarea tipografiei Mitropoliei. Calotescu a refuzat sa semneze autorizatia.
Ironia sortii a facut insa ca documentul sa primeasca in prealabil semnatura maiorului Stere Marinescu, seful Cabinetului militar al guvernatorului, principalul responsabil local pentru deportarea si extorcarea evreilor. Oricum, fara semnatura lui Calotescu, documentul nu era valabil. Norocul familiei Slacman a fost ca paznicii ghetoului nu au observat absenta semnaturii, lasind familia Slacman sa iasa.
Dupa aceasta, cei cinci membri ai familiei Slacman s-au deplasat la Mitropolie, in subsolul careia au fost adapostiti, cu grija lui George Rusu si invoirea Mitropolitului. Exista un mare risc in aceasta decizie deoarece din 11 octombrie 1941 era in vigoare in Cernauti o ordonanta care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei „ce vor ascunde in locuintele lor persoane straine sau vor usura fuga" evreilor.
Familia Slacman a stat in subsolul Mitropoliei fara intrerupere un an si opt luni. Astfel au scapat si de al doilea val de deportari, din vara anului 1942. Au primit mincare si conditii de trai. George Rusu cobora din cind in cind pentru a le ridica moralul. De acolo au iesit in siguranta in august 1943.
Emigrarea
Aceasta este pe scurt povestea spusa de Meir Shai si pe baza careia George Rusu a primit titlul de „Drept intre Popoare". Deocamdata nu sint cunoscute documente din arhive privind acest caz care sa fie coroborate cu marturia lui Shai.
Dupa razboi, Meir Shai a urmat Facultatea de Chimie Alimentara si Institutul de limba rusa „Maxim Gorki", dupa care a lucrat ca profesor si inginer. In 1958, dupa ce a depus cerere de emigrare in Israel, a fost trecut la munca de jos, ca muncitor necalificat, fiind pus sa descarce vagoane cu seminte de floarea-soarelui si apoi sa mature curtea fabricii de ulei, unde fusese inginer.
S-a transferat la Institutul de cercetari chimico-farmaceutice, tot pe post de maturator, dar a fost utilizat ca laborant, putind chiar sa publice in reviste de specialitate. S-a ambitionat sa urmeze Facultatea de matematica la fara frecventa si Scoala de Arte populare.
L-a vazut pentru ultima data pe George Rusu la inmormintarea tatalui sau. In 1970, a plecat in Israel, unde a fost timp de trei decenii profesor de matematica la Scoala de elita „Reali" din Haifa.
Cine a fost George Rusu
George Rusu s-a nascut la 1 martie 1880 la Cetatea de Balta (judetul Alba), intr-o familie cu o lunga traditie preoteasca. A urmat, la rindu-i, teologia, la Institutul „Andreanum" din Sibiu. A devenit in scurt timp secretarul Mitropolitului Miron Cristea, al carui nepot era.
Ulterior, si-a completat studiile la Academia de Belle Arte din München. S-a specializat in pictura si gravura bisericeasca, precum si in restaurare, profitind de numeroasele calatorii in Romania si in Europa.
In primul razboi mondial, a luptat ca ofiter, intii in armata Austro-Ungariei, iar apoi in cea a Romaniei. Dupa razboi, s-a implicat in conceperea si construirea a numeroase monumente dedicate eroilor de razboi. In 1933, a terminat iconostasul Bisericii Mitropolitane din Cluj.
In 1938, a fost numit director artistic al Tipografiei de Carti Sfinte Liturgice, iar dupa moartea lui Miron Cristea, a mers la Cernauti, unde a devenit consilier artistic al Mitropoliei Bucovinei. In aceasta ipostaza a fost cunoscut de familia Slacman.
Dupa al doilea razboi mondial, s-a ocupat in special de restaurare. A fost pentru o vreme la conducerea Comisiei Monumentelor Istorice, punindu-si amprenta direct asupra restaurarii frescelor manastirilor Dragomirna (1946) si Tismana (1948). In 1950, a devenit profesor la Scoala de Arta Bizantina a Patriarhiei din Bucuresti si consilier al Patriarhului Iustinian.
In 1958, a realizat pictura Catedralei din Sibiu. Cu timpul, a inceput sa-si piarda vederea, dar a continuat sa practice profesoratul. La virsta de 90 de ani, s-a stabilit in Brazilia, la Curtiba, impreuna cu fiica sa, Domnita. Acolo a si murit, lasind pentru muzeul orasului 280 de piese originale din productia sa artistica.
Paradoxurile cazului Meir Shai
Imagine de la ceremonia de la Patriarhie in care reprezentantul statului Israel ii inmineaza fostului Patriarh Teoctist titlul de „Drept intre Popoare” acordat lui George Rusu
Pina la George Rusu, a mai fost recompensat de Yad Vashem cu titlul de „Drept intre Popoare" un singur reprezentant al Bisericii Ortodoxe Romane, preotul Petre I. Gheorghe.
Explicatia pentru aceasta sta, fara doar si poate, in atitudinea ambigua a BOR fata de deportarea evreilor si afilierea unei parti din clerul ortodox la ideologia de extrema-dreapta. Paradoxul face ca in biografia lui Meir Shai sa fi intervenit salvator mai multe persoane cu un bogat palmares antisemit, surprins de istoricul Jean Ancel in cartile sale.
Patriarhul Miron Cristea a facut nenumarate declaratii antisemite in perioada interbelica, pe cind nepotul George Rusu lucra in preajma sa. Cristea era adeptul mutarii tuturor evreilor din Romania. „Iti vine sa plingi de mila bietului popor roman - scria Cristea - caruia evreul ii stoarce si maduva din oase."
Patriarhul colporta majoritatea stereotipurilor antisemite din discursul legionar si cel antonescian. Un adept al ideilor lui Cristea era si Tit Simedrea, pe cind era episcop de Hotin. El cerea romanilor sa se uneasca pentru a-i obliga pe evrei sa paraseasca Romania.
Marele merit al lui George Rusu si Tit Simedrea este ca nu s-au lasat condusi de aceste idei atunci cind familia Slacman le-a cerut ajutorul. O alta ironie a sortii este ca autorizatia de iesire din ghetou a fost semnata de Stere Marinescu, a carui nume a devenit, dupa cum afirma Jean Ancel, „sinonim cu politica antisemita romaneasca".
In fine, pentru ca povestea sa se incheie cu un paradox, titlul de „Drept intre Popoare" pentru George Rusu a fost inminat Patriarhului Teoctist care, conform unor informatii documentare publicate de „Ziarul de Iasi" in 2001, a participat la rebeliunea legionara din 1941 si la devastarea sinagogii „Resit Daath" din Bucuresti.
Dreptii intre popoare
Yad Vashem, institutia insarcinata de statul Israel cu pastrarea memoriei victimelor Holocaustului, a instituit in 1963 titlul de „Drept intre Popoare" ca recompensa pentru ne-evreii care si-au riscat viata salvind evrei in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
In prezent, numarul total al „Dreptilor intre Popoare" depaseste cifra de 20.000. Cei mai multi sint polonezi - peste 6.000, olandezi - peste 4.700 si francezi - peste 2.700.
Din Romania sint recunoscuti in prezent 55 de „Drepti", iar din Republica Moldova, peste 70. O lista a acestora, cu scurte prezentari biografice, se gaseste in Raportul Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului in Romania.
Salvatorii romani distinsi de Yad Vashem au profiluri diferite din punct de vedere al virstei, educatiei si ocupatiei (tarani, muncitori, farmacisti, juristi, profesori, ofiteri, diplomati), dar au in comun atasamentul fata de valori universale sau crestine si fata de un cod al solidaritatii umane, mostenit in general de la familie. Relatia personala cu cel salvat a jucat, de asemenea, un rol important.
Au prins doar pentru putina vreme administratia ruseasca. Asa cum se stie, dupa notele ultimative din vara anului 1940, Romania a cedat nordul Bucovinei Uniunii Sovietice, regiunea raminind sub administratie sovietica timp de un an, pina ce a fost preluata de trupele germano-romane, in cadrul operatiunii Barbarossa, indreptate impotriva statului sovietic. Conditia sociala modesta a familiei a fost un avantaj pe perioada ocupatiei sovietice, cind circa 10.000 de evrei din Bucovina au fost deportati in Siberia, pe motiv ca ar fi apartinut „claselor exploatatoare".
Meir Shai nu-si aduce aminte nimic notabil despre contactul cu autoritatile sovietice. Stie doar ca in acea perioada tatal sau s-a angajat la tipografia Mitropoliei Bucovinei. Tiparea scripte bisericesti. Le mergea cit de cit bine, dar norii se adunau rapid deasupra orasului.
In iulie 1941, trupele romane si germane au intrat in Cernauti. Familia Slacman a scapat de primele valuri de violenta - jafuri, violuri, arestari, crime - indreptate impotriva evreilor. Nu a avut insa cum sa scape de reglementarile antisemite (purtarea stelei galbene, restrictii de circulatie, ingradirea dreptului la munca etc) instituite sub administratia romaneasca, reprezentata de pe pozitia de Guvernator de colonelul Alecsandru Riosanu si ulterior de generalul Corneliu Calotescu.
Ghetoul
Cladirea mitropolitana din Cernauti, o cladirea monumentala ridicata in secolul XIX, la subsolul careia si-a gasit adapostul familia Slacman
Incepind din august, autoritatile regimului Antonescu au pregatit infiintarea unui ghetou in Cernauti, in care sa fie masata intreaga populatie din oras, pentru a fi ulterior deportata in Transnistria. Primarul de atunci al Cernautiului, Traian Popovici, un fost admirator al lui Ion Antonescu, s-a opus insistent ghetoizarii populatiei evreiesti, masura pe care o califica drept „o barbarie". Cu toata aceasta opozitie, populatia evreiasca a fost masata in ghetou in octombrie 1941 si imediat au inceput si deportarile catre Transnistria.
Membrii familiei Slacman - parintii David si Ida si copiii Bea, Gari si Marcel - au ajuns si ei in interiorul ghetoului. Ca si in cazul celorlalti evrei, averea le-a fost confiscata, fiind declarata „bun al statului". Au avut voie sa ia in ghetou doar atit cit au putut duce cu miinile. Conditiile dinauntru erau ingrozitoare: aglomeratie de nedescris, mincare putina si foarte multa mizerie.
Terifiat de perspectiva deportarii, David Slacman a cerut ajutor la locul sau de munca - Mitropolia Bucovinei, care era pe atunci pastorita de mitropolitul Tit Simedrea. A apelat la un apropiat, George Rusu, care era consilier al Mitropoliei si pictor de biserici. Atunci nu stia ca Rusu era nepotul lui Miron Cristea.
Un alt lucru pe care nu il stia atunci era faptul ca, in anii din urma, si Miron Cristea si Tit Simedea expusesera pozitii antisemite explicite in presa vremii, pozitionindu-se aproape de viziunea legionarilor si, ulterior, a regimului Antonescu, la fel ca o buna parte din clerul ortodox.
Deportarea
Intre timp, primarul Popovici reusise sa obtina de la autoritatile antonesciene exceptarea de la deportare a unui numar de evrei considerati „necesari" orasului. Acestia au primit „autorizatii" pentru a ramine, semnate de guvernatorul Calotescu. Popovici a emis in paralel un numar de autorizatii in numele Primariei.
Prin aceste metode, au fost salvate de la deportare in 1941 circa 20.000 de persoane (aproape 17.000 prin autorizatii semnate de Calotescu, iar peste 3.000 prin „autorizatii Popovici"), restul de 30.000 de evrei ai Cernautiului fiind deportati in Transnistria. Acestia din urma au fost transportati in vagoane de vite si pe jos in lagarele de tranzit de la Atachi si Marculesti, dupa care au fost trecuti in Transnistria.
Un al doilea val de deportari a avut loc in vara anului 1942, cind au fost scoase din oras peste 4.000 de persoane, majoritatea din rindul celor care primisera „autorizatii Popovici". Intre timp, Popovici intrase in dizgratie, fiind demis de catre regimul Antonescu, in ochii caruia devenise „jidovit".
Majoritatea evreilor din Cernauti au ajuns la Moghilev, iar o parte, mai departe, la Bug. O mare parte dintre cei deportati au pierit pe drum sau la destinatie, impuscati sau coplesiti de foamete, frig si boli.
In 1989, Popovici a fost rasplatit postmortem cu titlul de „Drept intre Popoare" pentru straduinta sa de a salva de la deportare populatia evreiasca. Anul acesta, pe 8 august, a mai fost acordat un titlu de „Drept intre Popoare" unei persoane implicate in evenimentele de la Cernauti. Este vorba despre Theodor Criveanu, ofiter in rezerva in acea perioada, care a fost, alaturi de altii, responsabil cu alcatuirea listelor de „evrei necesari" care au primit autorizatie. Conform datelor din dosarul sau de la Yad Vashem, acesta a contribuit la trecerea pe liste a unui numar mai mare de evrei decit cel stabilit de autoritatile antonesciene.
Salvarea
Sinagoga principala din Cernauti, care a fost transformata in cinematograf in timpul regimului comunist
Familia Slacman a avut norocul sa scape de deportare in octombrie 1941. Dupa o discutie avuta in ghetou cu David Slacman, George Rusu l-a informat pe Mitropolitul Tit Simedrea despre situatia acestuia. Cu imputernicirea Mitropolitului, George Rusu a mers sa solicite guvernatorului Calotescu o autorizatie pentru David Slacman, pe motiv ca acesta era indispensabil pentru functionarea tipografiei Mitropoliei. Calotescu a refuzat sa semneze autorizatia.
Ironia sortii a facut insa ca documentul sa primeasca in prealabil semnatura maiorului Stere Marinescu, seful Cabinetului militar al guvernatorului, principalul responsabil local pentru deportarea si extorcarea evreilor. Oricum, fara semnatura lui Calotescu, documentul nu era valabil. Norocul familiei Slacman a fost ca paznicii ghetoului nu au observat absenta semnaturii, lasind familia Slacman sa iasa.
Dupa aceasta, cei cinci membri ai familiei Slacman s-au deplasat la Mitropolie, in subsolul careia au fost adapostiti, cu grija lui George Rusu si invoirea Mitropolitului. Exista un mare risc in aceasta decizie deoarece din 11 octombrie 1941 era in vigoare in Cernauti o ordonanta care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei „ce vor ascunde in locuintele lor persoane straine sau vor usura fuga" evreilor.
Familia Slacman a stat in subsolul Mitropoliei fara intrerupere un an si opt luni. Astfel au scapat si de al doilea val de deportari, din vara anului 1942. Au primit mincare si conditii de trai. George Rusu cobora din cind in cind pentru a le ridica moralul. De acolo au iesit in siguranta in august 1943.
Emigrarea
Aceasta este pe scurt povestea spusa de Meir Shai si pe baza careia George Rusu a primit titlul de „Drept intre Popoare". Deocamdata nu sint cunoscute documente din arhive privind acest caz care sa fie coroborate cu marturia lui Shai.
Dupa razboi, Meir Shai a urmat Facultatea de Chimie Alimentara si Institutul de limba rusa „Maxim Gorki", dupa care a lucrat ca profesor si inginer. In 1958, dupa ce a depus cerere de emigrare in Israel, a fost trecut la munca de jos, ca muncitor necalificat, fiind pus sa descarce vagoane cu seminte de floarea-soarelui si apoi sa mature curtea fabricii de ulei, unde fusese inginer.
S-a transferat la Institutul de cercetari chimico-farmaceutice, tot pe post de maturator, dar a fost utilizat ca laborant, putind chiar sa publice in reviste de specialitate. S-a ambitionat sa urmeze Facultatea de matematica la fara frecventa si Scoala de Arte populare.
L-a vazut pentru ultima data pe George Rusu la inmormintarea tatalui sau. In 1970, a plecat in Israel, unde a fost timp de trei decenii profesor de matematica la Scoala de elita „Reali" din Haifa.
Cine a fost George Rusu
George Rusu s-a nascut la 1 martie 1880 la Cetatea de Balta (judetul Alba), intr-o familie cu o lunga traditie preoteasca. A urmat, la rindu-i, teologia, la Institutul „Andreanum" din Sibiu. A devenit in scurt timp secretarul Mitropolitului Miron Cristea, al carui nepot era.
Ulterior, si-a completat studiile la Academia de Belle Arte din München. S-a specializat in pictura si gravura bisericeasca, precum si in restaurare, profitind de numeroasele calatorii in Romania si in Europa.
In primul razboi mondial, a luptat ca ofiter, intii in armata Austro-Ungariei, iar apoi in cea a Romaniei. Dupa razboi, s-a implicat in conceperea si construirea a numeroase monumente dedicate eroilor de razboi. In 1933, a terminat iconostasul Bisericii Mitropolitane din Cluj.
In 1938, a fost numit director artistic al Tipografiei de Carti Sfinte Liturgice, iar dupa moartea lui Miron Cristea, a mers la Cernauti, unde a devenit consilier artistic al Mitropoliei Bucovinei. In aceasta ipostaza a fost cunoscut de familia Slacman.
Dupa al doilea razboi mondial, s-a ocupat in special de restaurare. A fost pentru o vreme la conducerea Comisiei Monumentelor Istorice, punindu-si amprenta direct asupra restaurarii frescelor manastirilor Dragomirna (1946) si Tismana (1948). In 1950, a devenit profesor la Scoala de Arta Bizantina a Patriarhiei din Bucuresti si consilier al Patriarhului Iustinian.
In 1958, a realizat pictura Catedralei din Sibiu. Cu timpul, a inceput sa-si piarda vederea, dar a continuat sa practice profesoratul. La virsta de 90 de ani, s-a stabilit in Brazilia, la Curtiba, impreuna cu fiica sa, Domnita. Acolo a si murit, lasind pentru muzeul orasului 280 de piese originale din productia sa artistica.
Paradoxurile cazului Meir Shai
Imagine de la ceremonia de la Patriarhie in care reprezentantul statului Israel ii inmineaza fostului Patriarh Teoctist titlul de „Drept intre Popoare” acordat lui George Rusu
Pina la George Rusu, a mai fost recompensat de Yad Vashem cu titlul de „Drept intre Popoare" un singur reprezentant al Bisericii Ortodoxe Romane, preotul Petre I. Gheorghe.
Explicatia pentru aceasta sta, fara doar si poate, in atitudinea ambigua a BOR fata de deportarea evreilor si afilierea unei parti din clerul ortodox la ideologia de extrema-dreapta. Paradoxul face ca in biografia lui Meir Shai sa fi intervenit salvator mai multe persoane cu un bogat palmares antisemit, surprins de istoricul Jean Ancel in cartile sale.
Patriarhul Miron Cristea a facut nenumarate declaratii antisemite in perioada interbelica, pe cind nepotul George Rusu lucra in preajma sa. Cristea era adeptul mutarii tuturor evreilor din Romania. „Iti vine sa plingi de mila bietului popor roman - scria Cristea - caruia evreul ii stoarce si maduva din oase."
Patriarhul colporta majoritatea stereotipurilor antisemite din discursul legionar si cel antonescian. Un adept al ideilor lui Cristea era si Tit Simedrea, pe cind era episcop de Hotin. El cerea romanilor sa se uneasca pentru a-i obliga pe evrei sa paraseasca Romania.
Marele merit al lui George Rusu si Tit Simedrea este ca nu s-au lasat condusi de aceste idei atunci cind familia Slacman le-a cerut ajutorul. O alta ironie a sortii este ca autorizatia de iesire din ghetou a fost semnata de Stere Marinescu, a carui nume a devenit, dupa cum afirma Jean Ancel, „sinonim cu politica antisemita romaneasca".
In fine, pentru ca povestea sa se incheie cu un paradox, titlul de „Drept intre Popoare" pentru George Rusu a fost inminat Patriarhului Teoctist care, conform unor informatii documentare publicate de „Ziarul de Iasi" in 2001, a participat la rebeliunea legionara din 1941 si la devastarea sinagogii „Resit Daath" din Bucuresti.
Dreptii intre popoare
Yad Vashem, institutia insarcinata de statul Israel cu pastrarea memoriei victimelor Holocaustului, a instituit in 1963 titlul de „Drept intre Popoare" ca recompensa pentru ne-evreii care si-au riscat viata salvind evrei in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
In prezent, numarul total al „Dreptilor intre Popoare" depaseste cifra de 20.000. Cei mai multi sint polonezi - peste 6.000, olandezi - peste 4.700 si francezi - peste 2.700.
Din Romania sint recunoscuti in prezent 55 de „Drepti", iar din Republica Moldova, peste 70. O lista a acestora, cu scurte prezentari biografice, se gaseste in Raportul Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului in Romania.
Salvatorii romani distinsi de Yad Vashem au profiluri diferite din punct de vedere al virstei, educatiei si ocupatiei (tarani, muncitori, farmacisti, juristi, profesori, ofiteri, diplomati), dar au in comun atasamentul fata de valori universale sau crestine si fata de un cod al solidaritatii umane, mostenit in general de la familie. Relatia personala cu cel salvat a jucat, de asemenea, un rol important.
Comentarii