4, 3, 2
4, 3, 2
Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 19/09/2007
Marele merit al filmului lui Cristian Mungiu este ca nu spune cea mai urita poveste posibila pentru a spune adevarul ultim despre comunism. Teroarea ingrozitoare venea din obisnuitul epocii.
In conditiile in care nostalgia fata de comunism face inca ravagii, cind, spune-se, noile generatii sint dezinteresate de ce a fost inainte de 1989, cind "fostii" sint inca bine plasati si bine mersi, succesul filmului lui Cristian Mungiu vine cum nu se poate mai potrivit. "4 luni, 3 saptamini si 2 zile", a carui premiera a avut loc si la Iasi, nu lasa loc la iluzii fata de infernul comunist. Daca in "Das Leben der Anderen" (Vietile altora) - alt film european despre comunism care a primit recent o inalta distinctie internationala, Oscarul pentru film strain - isi face loc o insula de umanitate chiar in interiorul sistemului, sub forma "securistului bun", a unui ofiter STASI care se solidarizeaza cu victima, in filmul romanesc premiat la Cannes totul este sufocant.
Orice din cotidian participa la atmosfera de teroare, totul pare sinistru. Nu doar intunericul. Nu doar atmosfera sordida. Nu doar securistul si militienii din film. Petrecerea de familie ilustrata intr-o scena memorabila este insuportabila, macar pentru ca ofera spectacolul acomodarii cu regimul prin indiferenta. Cele doua receptionere sint o prelungire a teribilului aparat de supraveghere pus in miscare in timpul ceausismului. Mitocania lor nu este atit un defect personal, cit o trasatura de sistem. Nunta este grotesca. Iubitul eroinei principale, Adi, este dezamagitor. Ca sa nu mai vorbim despre medicul din film, Domnu' Bebe, care este expresia pura a ticalosiei, mai precis a ticalosirii. Chiar si prietenia, singura valoare care supravietuieste in film, este platita scump, foarte scump.
Dar, trebuie adaugat repede, marele merit al filmului lui Mungiu este ca nu cauta catastrofa pentru a fi expresiv, nu face abuz de ne-nenorocire pentru a ilustra raul epocii, nu ingroasa tusele pentru a arata ticalosia. La urma urmei, filmul povesteste cazul unui avort reusit - mai bine spus, care se putea termina mult mai prost. Se putea ca Gabita, tinara care risca un avort in ilegalitate, si inca dupa 4 luni de sarcina, sa aiba complicatii medicale din cauza procedurii rudimentare de avort. Se putea sa fie surprinsa de securistul si militienii aflati in hotel. Se putea intimpla orice care sa faca situatia mai terifianta decit a fost. Se stie, mii de femei au sfirsit mai prost in timpul lui Ceausescu, din cauza nefastului decret 770/1966 care a interzis avorturile. Unele au murit in urma complicatiilor. Altele au fost denuntate si au facut inchisoare. La fel si medicii care le-au ajutat.
Asadar, Cristian Mungiu nu utilizeaza un caz limita pentru a spune adevarul ultim despre regimul comunist. El se margineste la a povesti simplu, dar cu o extraordinara intensitate, un caz ca multe altele de avort clandestin din timpul lui Ceausescu. Desigur, santajul ingrozitor la care recurge domnu' Bebe transforma deja totul intr-o tragedie. Dar, inca o data, putea fi inca si mai rau de atit. Aceasta a si fost ideea filmului. Teroarea izvoraste din faptul ca distanta de la obisnuit la rau si de la rau la catastrofa este foarte mica. Teroarea vine nu dintr-un dezastru, ci din cotidian, din viata de zi cu zi, din obisnuit, din orice. Spaima este ambientala, atotprezenta. La fel, sentimentul bolnavicios de vinovatie. Cel mai neinsemnat semn pare prevestirea nenorocirii. Demnitatea si umanitatea sint puse la incercare si de cel mai banal contact interuman, la fiecare pas. Tinerele din film tradeaza un amestec de nauceala candida si disperare fara limite de a se salva. Ele se vad confruntate prea devreme cu realitatea brutala a distopiei comuniste, devenind pe nepregatite vinovate fara vina. Au capatat cit de cit deprinderile pentru a se "descurca", dar stupefactia nevinovata nu le dispare de pe chip nici o clipa.
Cea mai controversata scena din film este aceea in care camera zaboveste mult, prea mult parca, asupra fetusului mort. Este singura data cind Cristian Mungiu striga in loc sa povesteasca. Este modul in care regizorul iesean ne trage de mineca, ne apuca de guler chiar, pentru a ne obliga sa privim atent o realitate trecuta de care, parca, nu am prea vrea sa ne mai amintim.
Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii in Ziarul de Iasi: 19/09/2007
Marele merit al filmului lui Cristian Mungiu este ca nu spune cea mai urita poveste posibila pentru a spune adevarul ultim despre comunism. Teroarea ingrozitoare venea din obisnuitul epocii.
In conditiile in care nostalgia fata de comunism face inca ravagii, cind, spune-se, noile generatii sint dezinteresate de ce a fost inainte de 1989, cind "fostii" sint inca bine plasati si bine mersi, succesul filmului lui Cristian Mungiu vine cum nu se poate mai potrivit. "4 luni, 3 saptamini si 2 zile", a carui premiera a avut loc si la Iasi, nu lasa loc la iluzii fata de infernul comunist. Daca in "Das Leben der Anderen" (Vietile altora) - alt film european despre comunism care a primit recent o inalta distinctie internationala, Oscarul pentru film strain - isi face loc o insula de umanitate chiar in interiorul sistemului, sub forma "securistului bun", a unui ofiter STASI care se solidarizeaza cu victima, in filmul romanesc premiat la Cannes totul este sufocant.
Orice din cotidian participa la atmosfera de teroare, totul pare sinistru. Nu doar intunericul. Nu doar atmosfera sordida. Nu doar securistul si militienii din film. Petrecerea de familie ilustrata intr-o scena memorabila este insuportabila, macar pentru ca ofera spectacolul acomodarii cu regimul prin indiferenta. Cele doua receptionere sint o prelungire a teribilului aparat de supraveghere pus in miscare in timpul ceausismului. Mitocania lor nu este atit un defect personal, cit o trasatura de sistem. Nunta este grotesca. Iubitul eroinei principale, Adi, este dezamagitor. Ca sa nu mai vorbim despre medicul din film, Domnu' Bebe, care este expresia pura a ticalosiei, mai precis a ticalosirii. Chiar si prietenia, singura valoare care supravietuieste in film, este platita scump, foarte scump.
Dar, trebuie adaugat repede, marele merit al filmului lui Mungiu este ca nu cauta catastrofa pentru a fi expresiv, nu face abuz de ne-nenorocire pentru a ilustra raul epocii, nu ingroasa tusele pentru a arata ticalosia. La urma urmei, filmul povesteste cazul unui avort reusit - mai bine spus, care se putea termina mult mai prost. Se putea ca Gabita, tinara care risca un avort in ilegalitate, si inca dupa 4 luni de sarcina, sa aiba complicatii medicale din cauza procedurii rudimentare de avort. Se putea sa fie surprinsa de securistul si militienii aflati in hotel. Se putea intimpla orice care sa faca situatia mai terifianta decit a fost. Se stie, mii de femei au sfirsit mai prost in timpul lui Ceausescu, din cauza nefastului decret 770/1966 care a interzis avorturile. Unele au murit in urma complicatiilor. Altele au fost denuntate si au facut inchisoare. La fel si medicii care le-au ajutat.
Asadar, Cristian Mungiu nu utilizeaza un caz limita pentru a spune adevarul ultim despre regimul comunist. El se margineste la a povesti simplu, dar cu o extraordinara intensitate, un caz ca multe altele de avort clandestin din timpul lui Ceausescu. Desigur, santajul ingrozitor la care recurge domnu' Bebe transforma deja totul intr-o tragedie. Dar, inca o data, putea fi inca si mai rau de atit. Aceasta a si fost ideea filmului. Teroarea izvoraste din faptul ca distanta de la obisnuit la rau si de la rau la catastrofa este foarte mica. Teroarea vine nu dintr-un dezastru, ci din cotidian, din viata de zi cu zi, din obisnuit, din orice. Spaima este ambientala, atotprezenta. La fel, sentimentul bolnavicios de vinovatie. Cel mai neinsemnat semn pare prevestirea nenorocirii. Demnitatea si umanitatea sint puse la incercare si de cel mai banal contact interuman, la fiecare pas. Tinerele din film tradeaza un amestec de nauceala candida si disperare fara limite de a se salva. Ele se vad confruntate prea devreme cu realitatea brutala a distopiei comuniste, devenind pe nepregatite vinovate fara vina. Au capatat cit de cit deprinderile pentru a se "descurca", dar stupefactia nevinovata nu le dispare de pe chip nici o clipa.
Cea mai controversata scena din film este aceea in care camera zaboveste mult, prea mult parca, asupra fetusului mort. Este singura data cind Cristian Mungiu striga in loc sa povesteasca. Este modul in care regizorul iesean ne trage de mineca, ne apuca de guler chiar, pentru a ne obliga sa privim atent o realitate trecuta de care, parca, nu am prea vrea sa ne mai amintim.
Comentarii